DE LA DALMAŢIA ROMANĂ LA CROAŢIA SLAVĂ

Textul de mai jos face parte dintr-o carte de învăţătură scrisă de împăratul Constantin al VII-lea pentru fiul său Romanos la anul 952 d.Hr. şi adună toate datele istorice, politice, etnografice pe care înţeleptul împărat voia să le lase moştenire fiului său. Deci cartea avea o destinaţie specială, de educaţie a viitorului împărat. Deşi pentru cercetătorii de azi este un banal izvor istoric, cartea îmi trezeşte nostalgia pentru vremurile când istoria era mai puţin complicată decât azi şi îmi ridică o serie de întrebări.

V-aţi gândit vreodată că schimbările din istorie pot fi rapide şi de necontrolat? Că un popor poate fi schimbat cu altul în doar câteva generaţii? Nu, pentru că istoria din zilele noastre este o ştiinţă complicată care nu mai vede pădurea din pricina copacilor. Dar povestea dalmaţilor cuceriţi de avari, a avarilor cuceriţi de croaţi, a croaţilor stăpâniţi de franci şi apoi de alţii, şi alţii ne dovedeşte că în istorie contează întâmplările esenţiale.

Dintre popoarele menţionate în text mai trăiesc azi croaţii şi ungurii care nu sunt altcineva decât acei turci nomazi de care Constantin al VII nu ştia prea multe, dat fiind faptul că erau sosiţi de curând în regiune.

Fireşte că populaţia romanică din Dalmaţia s-a repliat în alte regiuni ale Imperiului îngroşând rândurile vlahilor, aromânii de mai târziu.

30. Povestire despre provincia Dalmaţia

Dacă pentru toţi cunoaşterea e un bine şi noi, dacă dobîndim cunoaşterea lucrurilor, nu sîntem departe de situaţia aceasta. De aceea le şi facem cunoscute tuturora din cei de după noi, pe de-o parte acestea, pe de alta însă şi altele cîteva demne de ştiut, ca binele să vină pe urmă de două ori pe atîta.

Prin urmare, şi aceia care caută să cunoască ocuparea Dalmaţiei, cum a fost luată de popoarele slave, trebuie să afle din cele spuse; dar trebuie mai întîi să vorbim despre aşezarea ei. Dalmaţia, aşadar, din timpurile vechi se începea de la marginile Dirahiului, adică de la Antivari, şi se întindea pînă în munţii Istriei, iar în lăţime pînă la fluviul Dunărea. Şi toată întinderea de acest fel era sub domnia romanilor şi, dintre alte provincii de apus, mai vestită s-a întîmplat să fie aceasta, numai că a fost ocupată de popoare slave în următorul chip. în apropiere de Aspalatos se află un oraş care se cheamă Salona, întemeiat de împăratul Diocleţian; dar Aspalatos a fost durat şi el de către Diocleţian şi cele ale împăratului se întîmpla să fie acolo, marii lui demnitari însă locuiau în Salona si mulţime destulă de norod. Oraşul acesta însă era capitala Dalmaţiei întregi. Şi din toate celelalte oraşe ale Dalmaţiei erau strînşi, an de an, ostaşi călări; şi din Salona erau trimişi pînă la o mie şi stăteau de pază la Dunăre din pricina avarilor.

Căci avarii îşi duceau traiul dincolo de fluviul Dunării, pe unde nu de multă vreme trăiesc viată de nomazi turcii64. Cei trimişi, an de an, din Dalmaţia, deseori se uitau dincolo de fluviu şi vedeau animalele şi oamenii, într-o vreme, s-au hotărît deci să treacă dincolo şi să cerceteze cine sînt cei ce-şi duc traiul pe acolo. Trecînd deci dincolo, au dat numai peste femeile şi copiii avarilor, bărbaţii si tineretul mai în vîrstă fiind plecaţi, năvălind deci pe neaşteptate, au luat prizonieri şi cu uşurinţă s-au înapoiat, ducînd cu dînsi la Salona aşa pradă. Deci cînd avarii s-au întors din călătoria lor şi au aflat ce s-a întîmplat, de la cine au avut de suferit, nelinişte ce-i drept i-a cuprins, dar nu ştiau din ce parte le-a venit aşa lovitură.

S-au hotărît aşadar să pîndească vreun prilej şi să afle pe urmă totul. Şi ca de obicei au fost iarăşi trimişi din Salona pîndari, dar nu erau aceiaşi, ci alţii, şi li s-a dat acelaşi ordin şi aceştia si-au pus în cap să-1 îndeplinească. Au trecut deci contra avarilor, au dat însă peste ei adunaţi cu toţii, nu ca mai înainte împrăştiaţi; şi atunci nu numai că n-au făcut nici o ispravă, ci au îndurat şi suferinţe mai straşnice ca oricare altele. Căci unii din ei au fost omorîţi, iar ceilalţi au fost prinşi şi nimeni dintr-înşii n-a scăpat din mîna lor. Cercetîndu-i cine-s şi de unde-s şi aflînd că iarăşi din partea lor au îndurat amintita lovitură, dar mai ştiricind încă si ce fel este locul de unde vin, numai din auzite le-a plăcut; şi cîţi erau în viată, i-au ţinut legaţi; s-au şi îmbrăcat în hainele lor, întocmai ca şi aceia şi, încălecînd pe cai, au plecat cu toată tabăra asupra Salonei cu steagurile şi celelalte semne, pe care le purtau aceia cu sine.

Cercetînd au aflat şi timpul în care pîndarii s-au întors de peste Dunăre (a fost sfînta sîmbăta mare); şi au venit într-aceeaşi zi. Şi cînd mulţimea de armată a ajuns aproape, s-a ascuns; pînă la o mie însă, care aveau caii şi mantiile dalmatienilor, spre a-i amăgi, au înaintat pînă la capăt. Cei din oraş însă recu-noscînd semnele şi îmbrăcămintea ca ale lor, ci încă şi ziua de întoarcere-, precum le era obiceiul, le-au deschis porţile şi i-au primit cu mare bucurie. Aceia însă, odată ce au intrat şi s-au făcut stăpîni pe porţi, au făcut cunoscut printr-un semnal armatei isprava lor şi au pregătit să alerge si să intre în oraş. Şi pe toţi locuitorii oraşului i-au măcelărit şi de atunci avarii au pus stăpînire pe toată ţara Dalmaţiei şi s-au aşezat cu sălaşele în ea. Numai oraşele de la marginea mării nu li s-au predat, ci au rămas sub stăpînirea romeilor, pentru că posibilităţile lor de trai depindeau de mare. Avarii aşadar văzînd că un pămînt ca acesta este foarte bun, s-a n sălăşluit în el.
Croaţii însă locuiau atuncia dincolo de Yaghivaria, unde se află chiar acuma bielocroaţii. O rubedenie despărţindu-se de ei, anume cinci fraţi: adică Clucâs, Lovelos, Cosenţis, Muhlo şi Hrovât, precum şi două surori, Tuga şi Buga, au venit dimpreună cu norodul lor în Dalmaţia; si i-au găsit pe avari deţinînd un pămînt ca acesta. Cîţiva ani în şir războindu-se întreolaltă, au rămas mai tari croaţii; şi dintre avari pe unii i-au ucis, pe ceilalţi i-au silit să li se supună. De atunci deci, o ţară ca aceasta a fost stăpînită de croaţi; şi urmaşi de-ai avarilor tot mai sînt încă în Croaţia şi se recunosc chiar că sînt avari.

Ceilalţi croaţi au rămas înspre Frîncia şi-şi spun chiar bielocroaţi, adică croaţi albi, avîndu-şi domnitor propriu, sînt însă supuşi lui Oto cel Mare, regele Frîneiei si Saxoniei; sînt nebotezaţi si încheie căsătorii cu turcii65 şi au legături de aproape cu ei. De croaţii care au venit în Dalmaţia s-a despărţit o parte şi au pus stăpînire pe Iliricum şi Panonia; şi ei au un domnitor de sine stătător, trimis regulat numai din prietenie la domnitorul Croaţiei. Pînă la un timp, şi croaţii din Dalmaţia erau supuşi frîncilor, precum au fost, şi mai înainte, în ţara lor; frîncii însă au fost aşa de barbari faţă de ei, încît omorînd copii în faşă de-ai croaţilor, îi aruncau cîinilor de mîncare.

Croaţii însă nemaiputînd răbda acestea din partea frîncilor, s-au lepădat de ei, ucigînd şi pe domnitorii pe care îi aveau de la ei. De aceea, oaste mare a pornit din Frîncia contra lor şi războindu-se timp de şapte ani unii cu alţii, în sfîrşit, cu greu croaţii s-au dovedit mai tari şi au ucis pe toţi frîncii şi pe domnitorul lor cu numele Coţilis. De atunci rămînînd stăpîni pe sine şi liberi, au cerut de la Roma sfîntul botez; şi au fost trimişi episcopi, de i-au botezat în vremea domnitorului lor Poriiios. Şi atunci ţara lor a fost împărţită în 11 jupanate, anume Hleviana, Ţenzina, Imota, Pleva, Pesenda,
Paratalasia, Yreveri, Nona, Tnina, Sidraga, Mna; şi boanul lor stăpîneşte Crivasa, Liţa şi Guţisca…

Bibliografie:
Constantin Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru fiul său Romanos, Bucuresti, 1971, p.47-49

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>