Ioan Piso, directorul general al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (MNIT) din Cluj-Napoca, a dat publicității astăzi o scrisoare în care prezintă o afacere care urma să coste statul român, în plină criză economică și socială, nu mai puțin de 11 milioane de euro. Este vorba despre inițiativa fostei conduceri a MNIT, care urmărea amenajarea „unui spațiu expozițional modern, cu camere specifice fiecărei epoci”.

Dar să vedem ce spune actualul director al instituției, informații pe care le vom completa cu declarații făcute pentru Gazetino de surse informate despre afacere.

● În 14 iulie 2009, șefa secției de relații cu publicul a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj a întocmit un referat de o pagină despre nevoia unui proiect de amenajare a unor expoziții cu exponatele muzeului. Referatul se încheia cu precizarea că ar fi nevoie de 11 milioane de euro. Suma nu se fundamentează pe nimic: nici deviz, nici identificarea unor lucrări similare.

● Două zile mai târziu, pe baza referatului, directoarea muzeului, Viorica Crișan, cere ministerului Culturii 11 milioane de euro pentru amenajarea expozițiilor.

● Pentru „alegerea” firmei care să realizeze proiectul de expoziții s-a recurs la un „concurs de soluții”. Concursul de soluții a fost anunțat public în 16 noiembrie 2009, iar ca termen limită a fost fixată ziua de 20 noiembrie 2009, adică în patru zile în loc de 52, cât prevede legea. S-a prezentat o singura firmă, Artex Services International SRL, care a cerut pentru această lucrare – da, ați ghicit! – 11 milioane de euro.

● Alte trei zile mai târziu, Muzeul înființează o comisie de negociere a prețului, formată din zece angajați ai instituției, care să „negocieze” cu prestatorul. În procesul verbal încheiat că „în urma negocierii, oferta financiară depusă de Artex scade până la suma de 11 milioane de euro, fără TVA”. De la cât scade, documentul nu mai precizează.

● Ministerul Culturii, cel care trebuia să suporte cheltuielile, nu a răspuns niciodată cererii din 16 iulie 2009 de a finanța amenajarea muzeală care urma să coste 11 milioane de euro. În ciuda acestui fapt, ministerul avea să semneze contractul cu prestatorul, pentru ca în luna decembrie, să onoreze primele facturi emise de Artex.

● În 8 decembrie 2009, firma a emis o primă factură de 4 milioane de lei pentru „conceptul expoziţional”; sunt cuprinse relevee, simulări, măsurători, fotografieri etc., pe care nu le-am văzut nimeni.

● Până în 29 decembrie 2009 au mai fost eliberate facturi de 2.544.000 de lei pentru „conceptul expozițional” și 395.565 de lei pentru „dezafectarea expoziției existente”. S-a ajuns în cele din urmă la un total de 7 milioane de lei. Dintre aceștia, 6,5 milioane au fost plătite pentru „conceptul expozițional”, materializat într-un album de 105 pagini.

● Acest album a fost însă realizat pe baza conceptelor oferite de experții muzeului, care fuseseră în prealabil solicitați să-și exprime propria viziune pentru realizarea expoziției. „Mai târziu am aflat”, a declarat unul dintre angajații muzeului, „că fiecare pagină pe care am scris-o la solicitarea lor, și care a fost preluată de firma prestatoare cu copy-paste, fără a schimba nimic, valora mii de euro”.

● Paranteză. Între timp, printr-o sentință judecătorească, fostul director al MNIT, prof. univ. Ioan Piso, este repus în funcție. Începând din 2006, profesorul Piso este demis în mai multe rânduri de către Ministerul Culturii, revenind de fiecare dată la muzeu prin apelul la intervenția justiției. (Avatarurile lui Piso, demiteri și repuneri repetate în funcție, s-au soldat cu obligarea ministerului la plata unor despăgubiri impresionante, pe care tot cetățeanul român le plătește. Dar asupra acestui subiect vom reveni.) Reîntors la începutul acestui an, Piso cere un audit intern, care dezvăluie o parte din cele prezentate mai sus.

● În cursul acestui an, ministrul Culturii îl informează pe directorul Piso că nu mai există bani pentru continuarea proiectului. Totuși, în decembrie 2009, ministerul a onorat, fără niciun comentariu, facturi în valoare de 1,7 milioane de euro.

Ce spun sursele mele. Banii, incredibil de mulți, care urmau să fie sifonați din bugetul Culturii prin intermediul acestei investiții, s-ar fi reîntors la București. Fosta conducere a muzeului a cedat neașteptat de ușor în fața presiunilor reale făcute de minister – căci de acolo a pornit inițiativa –, iar recompensa s-ar fi materializat în renovarea unei vile. Bănuiți și dumneavoastră a cui vilă.

Fosta directoare, Viorica Crișan, se apără și contestă aspectele penale ale acestei afaceri. Domnia sa dă vina pe Ioan Piso, pe care îl acuză că ar vrea să distrugă proiectul. De altfel, Crișan îi impută lui Piso tot felul de chestiuni secundare sau fără legătură cu afacerea, fără a lămuri aspectele importante ale cazului, temeinic documentate însă de către Parchet.

Două concluzii:

● Numirile în fruntea unor instituții publice pe criterii politice, instalarea clientelei politice în posturi importante slăbește rezistența structurilor manageriale la tentațiile corupției. Dacă muzeul clujean ar fi avut un manager capabil, sigur pe capacitățile și meritele lui profesionale, tentativa de devalizare a banului public dirijată de la centru prin intermediul unor instituții din provincie provincie ar fi fost mai puțin probabilă.

● Corupția nu cunoaște impedimente nici în vremuri de austeritate. Afacerea a debutat în toamna anului trecut, în plină criză economică. Niciunul dintre cei implicați nu pare să fi avut nicio reținere în a angaja cheltuirea unor sume imense de banul public. Doar epuizarea bugetului ministerial a reușit să pună capăt afacerii.

S. G. Mărghitaș

Sursa: http://gazetino.wordpress.com/2010/12/08/cum-devalizeaza-clientela-politica-banul-public-studiu-de-caz-muzeul-national-de-istorie-a-transilvaniei-din-cluj/

Nota mea>
Am de făcut doar două remarci.
Prima legată de persoana d-lui Piso pe care l-am admirat pentru intransigenţa profesională manifestată în cazul Roşia Montană (cam de atunci i se trag toate ponoasele) dar nu l-am înţeles niciodată de ce în mulţii ani de directorat pe care i-a avut nu a reorganizat expoziţia de bază care trebuie să recunoaştem era învechită şi nu punea deloc în valoare uriaşul patrimoniu de care se bucură instituţia.

A doua remarcă este legată de cazul în sine. Muzeul Transilvaniei are un mare număr de specialişti care ar fi putut elabora tematica expoziţiei de bază cu atât mai mult cu cât erau singurii care cunoşteau patrimoniul muzeal. Proiectul firmei de design şi amenajare expoziţională porneşte de la tematica elaborată de specialişti, de la lista pieselor propuse spre expunere selectate tot de ei, de la proiectul conservatorilor şi nu în ultimul rând tot de la viziunea lor asupra evenimentelor istorice prezentate în expoziţie. Prin urmare firma de design nu face decât să dispună într-o manieră estetică piesele şi informaţiile oferite de specialiştii muzeului. Aşadar suma cerută de firma în cauză este nejustificată şi exorbitantă.