MOAŞTELE

Cea mai dificilă etapă dintr-un pelerinaj este aceea când te afli foarte aproape de momentul final şi ai impresia că nu mai ajungi. De la clădirea Mitropoliei şi până la locul în care erau expuse moaştele a trecut un timp care mi s-a părut interminabil. Şi atunci mi-am pus întrebarea cum va arăta veşnicia? Un răspuns era chiar Sf. Vineri. Prezentă în multe basme româneşti ca o femeie aspră, postitoare dar cu suflet bun, Sf. Paraschiva (gr. Paraschevi – ziua în care se pregăteşte Sabatul, adică vineri) ajunsese în universul mitic din cel spiritual. Era acelaşi personaj al cărui trup, vrednicul domnitor Vasile Lupu (şi el demn de o poveste) l-a adus prin 1630 cu mare cheltuială de la Patriarhia din Constantinopol. Sfânta stătuse acolo peste 100 de ani, poate perioada cea mai grea din istoria Bisericii Ortodoxe. După cucerirea Constantinopolului în 1453 de către otomani, soarta creştinilor, fondatorii Imperiului Bizantin, ajunsese mai mult decât precară în propria casă. Bisericile fuseseră transformate abuziv în moschei iar de construirea altora noi nici nu putea fi vorba. Impozitele grele puse Patriarhiei Constantinopolului rămasă datornică (plătite până la urmă de Vasile Lupu) relevă cel mai bine starea reală în care se afla ,,poporul creştinilor,, cum numeau turcii de-a valma neamurile ortodoxe din cadrul Imperiului.
Sfânta ajunsese la Patriarhie prin 1521 după ce Belgradul căzuse sub turci. Cu toate cruciadele târzii la care participaseră şi valahii (românii) cucerirea treptată a micilor stătuleţe medievale din Balcani nu mai putea fi oprită. Parte integrantă a Imperiului Bizantin ele ajunseseră în timp relativ independente dar nu de ajuns de puternice militar.
Sârbii o cinstiseră cu drag peste 100 de ani de când o aduseseră la rândul lor din Târnovo în 1393, capitala celui de-al doilea Ţarat Bulgar după ce acesta fusese cucerit de turci.
Sfânta îl cunoscuse ,,personal,, ca să zic aşa pe Ioan Asan al II-lea (1218-1241), din dinastia Asanestilor de origine română al Bulgariei. Acesta aflase de moaştele sale făcătoare de minuni aflate în satul Epivata (Boiados, Bulgaria) şi ceruse strămutarea acestora în capitala Târnovo. Ele însuşi împreună cu toată familia şi mitropolitul le întâmpinase cu fast la intrarea în oraş.
Practic, sfânta trăise cam cu 150 de ani înainte ca cei trei fraţi Asan să pună bazele celui de-al Doilea Ţarat Bulgar (cunoscut şi ca Ţaratul Vlaho-Bulgar). În vremea când a trăit cuvioasa Parachiva poporul bulgar, aşa cum îl cunoaştem noi azi, era în plin proces de etnogeneză. Bulgarii vechi care fondaseră Primul Ţarat Bulgar se amestecaseră cu tracii şi slavi. Rezultatul a fost un popor nou cu o limbă nouă. Străbunicii sfintei trăiseră pe viu epopeea primilor hani bulgari din secolul al IX-lea. Cu siguranţă şi ea auzise de vitejiile lui Tervel, Krum, Omurtag şi de Simeon (,,juma de grec,, cum îl porecleau bulgarii) care speriaseră la propriu Imperiul Bizantin.
Pe vremea ei însă, împăratul Vasile al II-lea pusese piciorul în prag şi zdrobise cu totul pretenţiile bulgăreşti. Pe atunci nici de turci nu se prea auzise prin părţile ei. Este drept că împăraţi nătângi preferau să colonizeze comunităţi sărace de turci, ascultătoare şi supuse în timp ce deportau comunităţi întregi de vlahi bogaţi dar iubitori de răscoale. Dar împăraţii nu se gândeau niciodată la viitorul popoarelor ci doar al imperiului.
Doar că împăraţii, hanii, asăneştii, imperiile, ţaratele, luptele, războaiele şi chiar ideile lor au trecut. Doar Sf’. Vineri a rămas înfruntând 35 de generaţii. De unde se vede că Împărăţia lui Dumnezeu este cu totul altceva decât împărăţiile lumeşti.
Cam aşa arată veşnicia prin viaţa Sfintei Vineri care de 1000 de ani continuă să poarte rugăciunile noastre către cer. 35 de generaţii de oameni care au cinstit-o. Cum a reuşit să îi cucerească pe toţi? Noi d-abia reuşim să câştigăm încrederea a 2-3 oameni.
Aşadar acest personaj trebuia neapărat cunoscut. Şi aşa am ajuns în faţa