Monthly Archives: October 2010

GOSPODĂRIA ŢĂRĂNEASCĂ TRADIŢIONALĂ SAU CÂT DE INDEPENDENŢI ERAM

Posted on by
2





GOSPODĂRIA ŢĂRĂNEASCĂ TRADIŢIONALĂ SAU CÂT DE INDEPENDENŢI ERAM

Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea a cumpărat cu mulţi ani în urmă o casă ţărănească în comuna Enisala pe care a transformat-o într-un mic muzeu. Graţie lor se mai poate vedea cum arăta o gospodărie ţărănească din perioada interbelică. Gospodăria cuprinde casa de locuit, bucătăriile, acareturile adică grajdul, saivanul, cuptorul de pâine, o instalaţie pentru cereale, toate ordonate în jurul unei curţi pătrate şi destul de largi. In saivanul destul de mare e un adevărat depozit de căruţe, unelte agricole şi meşteşugăreşti.In grajd, multe altele.

Casa e din lut şi lemn acoperită cu un acoperiş gros de stuf. Are planul clasic înconjurată de prispă largă susţinută de stâlpi de lemn. Se intră în tindă unde se alimenta focul din soba oarbă aflată în camera mare din dreapta. In stânga o cameră mai mică. Mobilierul simplu din lemn, priciul, laviţa, lada de zestre. Peste tot scoarţe de lână, broderii dar şi un război de ţesut.

Tot de pe prispă se intra în bucătăria mare şi în celar. Probabil că mulţi dintre dvs. au văzut aceste case care s-au păstrat până târziu în anii comunismului.
Dar puţini ne dăm seama câtă independenţă şi timp asigura ţăranilor. In primul rând că era o locuinţă ieftină şi durabilă. Era construită în câteva luni cu o investiţie minimă şi rezista 100 de ani. Mâna de lucru, cu excepţia a doi-trei meşteri era gratis. La toate etapele de ridicare a casei se făcea clacă. Participau vecini, rude, prieteni.

In gospodărie se producea totul, de la hrană la haine. Transportul se făcea cu căruţa, fără poluare, fără bani de benzină. Muncile agricole cu vitele şi caii.
Cât despre performanţă ce să mai spun. România era grânarul Europei, leul era valută, ţara avea o populaţie 20 milioane de locuitori în 1940.

Cât am evoluat în 60 de ani? Am atins 21 de milioane de locuitori fără Basarabia. Ne ridicăm o casă într-o viaţă, muncim de dimineaţa până seara, ne îmbrăcăm în plastic şi mâncăm nesănătos, adică prost. Ne pierdem timpul liber privind la o cutie care ne spune tot timpul ce se întâmplă. Şi cu toate acestea nu ştim unde este adevărul. Trebuie să am tot timpul bani pentru mâncare, transport etc. Deja, mi-e rău!
Dacă acesta este progresul, atunci ar trebui redefinit. Nu trăim deloc mai bine decât strămoşii noştri. Ba, dimpotrivă!

PELERINAJUL

Posted on by
1

PELERINAJUL

Pentru istoricii contemporani, pelerinajele sunt doar nişte afaceri colosale ale marilor Biserici. Istoricii medievali ne spun însă că printre cauzele fundamentale ale primei cruciade din secolul al X-lea (din aceeaşi epocă în care a trăit Sfânta) a fost şi aceea că, după ce Ţara Sfântă fusese cucerită de arabi, drumurile pelerinilor creştini nu mai erau în siguranţă. Ce-i mâna pe acei oameni să străbată mii de kilometri pe jos, să-şi petreacă luni sau chiar ani din viaţă pentru a face un pelerinaj în Ţara Sfântă? Ce forţă îi atrage? Ce raţiuni le dă putere? Cum de a reusit o idee asa de nevinovata sa duca la primul razboi religios al crestinilor? Ce se ascunde de fapt in spatele acestei calatorii?

În toată Europa sunt doar cinci mari locuri de pelerinaj comparabile cu cele din vechime, din timpurile istorice in care pelerinajul era identic cu o tranformare. Pe vremuri, cei care mergeau la Locurile Sfinte deveneau hagii (sfinti). Printre cele cinci locuri binecuvantate din Europa se află şi Iaşi-ul.

Am plecat la Iaşi în ziua premergătoare pelerinajului anual din 14 octombrie. Am ajuns pe la 10 seara şi ne-am trezit la o coadă care şerpuia de-a lungul mai multor străzi, cam 3- 4 km. Coada înainta uşor câte 10 -20 m după care iar stătea un timp nedefinit. Şi aşa am descoperit, ceea ce nu credeam până atunci că pelerinajul este mai mult decât o călătorie. Nici acum nu aş putea defini exact ce este dar, în noaptea aceea rece, luminată de stele mari, am înţeles că pelerinajul este un fenomen, un proces de cunoaştere, ceva asemănător cu călătoriile de iniţiere din vremurile istorice. Am descoperit de pildă că, în faţa întâlnirii cu un sfânt oamenii devin foarte serioşi şi cuminţi. Oare cum se vor afla în faţa întâlnirii cu Dumnezeu? Nimic din flecăreala şi tumultul cotidian nu răzbea. Toată adunarea aceea de sute de mii de oameni era foarte ordonată şi tăcută. Grupurile mai nou sosite cântau cântece religioase. Foarte mulţi tăceau. De parcă fiecare s-ar fi aflat într-o călătorie în interiorul său. Fusesem avertizată că se aşteaptă mult, aşa că plecasem pregătită cu de toate, de la sandvişuri, cafea, mănuşi până la scăunel şi cărţi. Am constatat că în cele 10 ore nu am avut nevoie de ele. Preferam să stau în picioare ceea ce nu e genul meu. Descoperisem însă o lume specifică. Oamenii erau dintr-o dată buni, binevoitori, răbdători, decenţi. Şi nu erau doar creştini practicanţi ci oameni de toate soiurile, de la cei care călcau în biserică din an în Paşti, până la cei neîncrezători care veniseră acolo că aflaseră şi ei de la alţii că s-ar face minuni. Ce mai, era o adunătură pestrita. Minunea era, că toţi deveneau acolo la fel de răbdători, decenţi şi amabili.

Mulţi habar nu aveau cine a fost Sfânta Paraschiva, alţii ştiau despre ea tot felul de lucruri fantastice. Unii veneau pentru prima oară, alţii veneau de o viaţă. Timpul avea parcă alt ritm. Trece fără să lase urme, fără să obosească. De-a lungul anilor am aşteptat între 10 şi 27 ore şi niciodată nu am simţit oboseala. Am simţit însă şi forţa grupului în care te afli. Grija pe care o au unii faţă de alţii. Cele mai mici gesturi capătă acolo altă semnificaţie. Am fost la Sf. Paraschiva şi cu alte ocazii şi am avut ocazia să mă închin moaştelor sale fără să stau la nici o coadă. Dar îmi lipsea pelerinajul. Şi atunci am înţeles că cinstirea unui sfânt şi pelerinajul sunt două lucruri diferite care prin pronia cerească au fost corelate la un moment dat.

Şi aşa am înţeles de fapt esenţialul şi anume acela că pelerinajul este un exercitiu, o preinchipuire a drumului spre Dumnezeu. Este o pregătire sufletească pentru marele drum al vieţii spre Dumnezeu. Viaţa noastră ar trebui trăită ca un pelerinaj. Acesta este tâlcul şi rostul lui.

Şi cu aceste gânduri, pe când noaptea se destrăma, ne-am apropiat de întâlnirea cu Sf. Vineri.

AU MAI DEZERTAT DOI

Posted on by
7

AU MAI DEZERTAT DOI

De pe corabia BOR capturată de piraţi au mai dezertat doi: Intelectualul şi Habotnicul. Primul şi-a luat ceata de intelectuali, s-au încuiat la Hotel Hilton şi au dezbătut ei între ei ,,Primul simpozion de martirologie,,. Al doilea a plecat cu maici cu tot în Grecia la o altă Biserică. Piraţii au zis mersi de plecarea lor. Le-au pus şi bărci de salvare la dispoziţie. Le-au dat şi bani de drum.

Cei doi aveau motive întemeiate pe care la nivel teologic le înţeleg dar la nivel duhovnicesc le resping. Să mă explic.
Este drept că tărăgănarea de 20 de ani a canonizării martirilor din temniţele comuniste din România este lepădare de Hristos. Dacă pe ei nu îi recunoaştem, pe Hristos îl respingem.

La fel de adevărat este că ecumenismul este erezia ereziilor. Doar cei care au acelaşi Dumnezeu se pot ruga împreună. Este o gravă insultă adusă Dumnezeului meu care m-a răscumpărat cu sângele Fiului Său să îl pun alături de Allah care a ridicat toată Arabia şi Asia împotriva lui Hristos. Il pălmuiesc pe Hristos dacă mă rog împreună cu saducheii şi fariseii care l-au răstignit. Aşa că părintele Nichita are teologic dreptate.

Doar că deciziile se iau la nivel duhovnicesc, nici intelectual şi nici teologic.
Eu ca biet vâslaş în cala corabiei văd lucrurile mai simplu. Este adevărat că de mulţi ani nava a fost capturată de piraţi. Comandanţii şi ofiţerii benchetuiesc pe punte cu ereticii, masonii şi ecumeniştii. Dau comenzi greşite. Corabia care trebuia să ducă în Împăraţia Cerurilor este în derivă. Dar eu nu sunt vâslaş plătit cu bani, ci cu sîngele Mântuitorului. Am o datorie şi ştiu şi Calea. Ba, mai mult, Hristos se află în corabie chiar dacă se face că doarme. Corabia va merge nu după comenzile de sus, ci după credinţa celor de jos. Ştiu şi piraţii revolta corăbierilor care vâslesc împotriva curentului. Dar ei nu au vâslaşi. Aşa că pe unii îi cumpără, pe alţii cu voia lor îi debarcă. Iar pe ceilalţi îi ignoră.

Eu voi rămâne în corabie până la sfârşit. Este corabia Sf. Părinţi, a moşilor şi strămoşilor mei. Nu aş avea răspuns la Dreapta Judecată. Dacă mă întreabă: Cu cei ai venit?
Păi, cu luntriţa asta, Doamne. Corabia aia pe care mi-ai dat-o era găurită toată. Nu mai era de nici o lege. Nici Duhul Sfânt nu mai poposea pe ea. Aşa că, zi mersi că am sosit şi aşa.,,. Cum să spui asta Dumnezeului care a făcut mare caz şi de un talant. Ce credeţi că va spune pentru o întreagă corabie. Mai ales că nu era goală. Va întreba: dar milioanele de suflete de pe vas, unde sunt?

Deci, nu se poate dezerta! Ori ajungem cu corabia asta, ori mergând pe ape.

ENISALA. O MICĂ ISTORIE DE INTERESE

Posted on by
Reply





Cetatea Enisala este una dintre atracţiile turistice ale Dobrogei. A fost ridicată în secolul al XIII-lea de interesul genovezilor la Marea Neagră. Pe atunci tătarii, popor de stepă, dezinteresat de mările pe care nu le putea controla, dar interesat de comerţul favorizat de ape, a permis negustorilor genovezi se se aşeze pe promontoriul calcaros care străjuia pe atunci ieşirea la Marea Neagră şi azi la marile lacuri Razim şi Babadag.

Genovezii au ridicat fortăreaţa ale cărei vestigii se păstrează şi azi cu turnuri şi zid de incintă, controlând astfel drumurile pe uscat şi pe apă.
In secolul XIV, Mircea cel Bătrân include cetatea în sistemul de apărare al Ţării Româneşti. Şi acum se mai observă ruinele unui zid de incintă. Date despre locuirea în cetate sunt furnizate şi de necropola de sec. XIV aflată pe dealul vecin. Interesele politice iau locul celor comerciale.

In timpul dominaţiei otomane asupra Dobrogei, Enisala a funcţionat un timp ca o garnizonă otomană dar nu prea a trezit interesul turcilor, aşa că din secolul XVI a fost abandonată, mai ales după ce ieşirea lacului Razim la Marea Neagră s-a înnisipat. Dezinteresul turcilor este legat ca şi în cazul tătarilor de neputinţa de a stăpâni marea, de a avea o flotă performantă. Chiar şi la cucerirea Constantinopolului în 1453, turcii au fost ajutaţi de oraşele-cetăţi italiene, în special Veneţia.

Interesele economice ale turcilor mergeau spre Asia. Mai mult chiar politica turcilor era de a nu permite cetăţi sau aşezări întărite cu ziduri în teritoriile ocupate. Şi odată cu aceste ziduri avea de suferit şi comerţul medieval din provinciile ocupate.

Istoria nu lucrează cu intenţii de genul ,,poate că,,. Istoria înregistrează doar fapte.
Dar credem că dacă Enisala ar fi rămas în subordinea unei puteri (stat, cetate) deţinătoare de flotă destinul ei comercial ar fi fost altul. La fel cum şi România dacă ar mai fi avut flota din 1990, ar avea un alt comerţ şi poate o altă politică la Marea Neagră. Genova, Ţara Românească, Imperiul Otoman au avut interese comerciale şi politice.

România de azi are interese turistice. Să introducă în circuit turistic întreaga ţară, dar fără a învăţa nimic din istoria ei.

foto:Emilia Corbu

PRIMUL SIMPOZION DE MARTIROLOGIE

Posted on by
12

PRIMUL SIMPOZION DE MARTIROLOGIE

Am aflat că săptămâna viitoare va avea loc la Bucureşti la Hotel Hilton, primul simpozion de martirologie organizat de o fundaţie creştină (Sf. Irina) şi o companie de teatru ( Compania ,,Dan Puric,,). Vor participa 200 de specialişti din care probabil unii teologi şi alţii specialişti în diverse domenii. Iniţiativa este necesară în sensul în care publicul larg cunoaşte puţin din faptul că fenomenul martiriului este fundamental în Biserica Ortodoxă. Ar fi lăudabilă în măsura în care problema martirilor din temniţele comuniste ar fi plasată într-un context teologic şi istoric mai larg.
Eu nu am fost invitată şi oricum zilele acestea sunt la Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice ,,Pontica,,. Fiind o iniţiativă privată e dreptul lor să invite pe cine vor. Dar m-aş bucura dacă printre participanţi s-ar afla arheologii din care unii mai sunt în viaţă, care au descoperit basilice creştine şi sfinţi martiri. Aproape toate osemintele martirilor din Dobrogea au fost descoperite de arheologi. Ei au fost primii care în urma cercetărilor au sesizat Biserica, chiar şi în timpul comunismului, şi au afirmat public că au descoperit oseminte de martiri.
Ar fi obligatoriu dacă la acest simpozion ar participa şi mărturisitori ai temniţelor comuniste. Probabil că unii vor fi invitaţi.
Şi tot probabil că la acest simpozion se va hotărâ organizarea unui Centru de Martirologie, o mai veche dorinţă a celor doi organizatori exprimată încă de anul trecut. Acest centru va fi panortodox şi dacă mă uit mai bine în lista participanţilor şi ceva ecumenic.N-aş vrea să am viziune de sibilă dar parcă văd că asta va ieşi, în final. Adică o listă de zeci de semnături celebre pentru înfiinţarea unui Centru de Martirologie. În toată istoria Bisericii Ortodoxe nu a existat un astfel de centru. De ce ne-ar trebui acum!?
Eu sunt mai modestă. Nu cred că un centru ar determina Sf. Sinod să ridice ruşinea de pe umerii poporului român. Vorbesc de ruşinea nerecunoştintei, adică nerecunoaşterea jertfei pentru Hristos a celor care au suferit în temniţele comuniste.
Cred însă cu tărie că rugăciunea mirenilor continuă şi organizată, ar fi o soluţie. Rugăciunea nu e vorbă. Rugăciunea este faptă. Atunci când spui unui om că i-a mai rămas doar rugăciunea, îi spui de fapt că i-a rămas puterea de a-l chema pe Dumnezeu. Şi care ne răspunde întotdeauna.

P.S. Le rog pe cele trei persoane care vorbeau în spatele meu la m-rea Antim pe 1 oct. măsurându-şi timpul pe la 3,10 să mă ierte că nu i-am salutat şi să ia legătura cu mine. Stăteam la uşă pentru că, atunci când ajunsesem, în biserică se făcea curăţenie cu aspiratorul.