Despre egipteni, Herodot ne spune că erau cei mai înţelepţi oameni din vremea sa (sec.VII î. Hr.). Oricum ar fi fost, înţelepciunea lui Amasis, unul dintre regii Egiptului este convingătoare, cu atât mai mult cu cât el era om din popor, fără educaţie, cam chefliu şi scandalagiu, dar care ajuns rege s-a dovedit înţelept. Ideea că nu e bine când totul îţi merge prea bine am întâlnit-o şi în gândirea creştină, dar cu un alt înţeles, decât cel egiptean. Se spune că doar celor pe care nu îi cercetează Dumnezeu le merge din noroc în noroc. Că necazurile vin pentru spălarea păcatelor noastre.

Dau cuvântul lui Herodot. Are un stil inconfudabil. Sper să vă placă:

,,în timp ce Cambyses se lupta în Egipt, lacedemonienii porniră şi ei cu război împotriva insulei Samos şi a lui Polycrates, fiul lui Aiakes, care pusese stăpânire pe Samos, după ce-1 răsculase. Dintru început, Polycrates, împărţindu-şi stăpânirea în trei, domni împreună cu fraţii săi, Pantagnotos si Syloson; apoi însă, ucigându-1 pe primul şi alungând pe Syloson, care era mai tânăr, se făcu stăpân peste toată insula si, odată stăpân, încheie prieteşug cu Amasis, regele Egiptului; acestuia îi trimise daruri şi primi în schimb altele de la el. După puţină vreme, puterea lui Polycrates crescu iute şi faima ei se răspândi atât în lonia cât şi în restul Elladei. Oriunde-i poftea inima să-şi îndrepte armele totul îi mergea de minune, în slujba sa stăteau cincizeci de pentecontere şi o mie de arcaşi; prădăciunile ce le făcea se abăteau asupra tuturor, fără alegere. „Unui prieten – obişnuia el să spună – îi faci mai mare plăcere când îi dai înapoi ceea ce i-ai luat, decât dacă nu-i iei de la început nimic”.

Stăpânirea lui Polycrates se întinse peste multe insule si peste multe cetăţi de pe uscat; printre altele, învingându-i pe mare pe lesbienii care săriseră în ajutorul milesienilor cu toată puterea lor, îi făcu robi. Aceştia au fost cei care sub povara lanţurilor au săpat întregul mare şanţ care înconjoară zidul din Samos.

Lui Amasis însă nu-i scăpa faptul că lui Polycrates îi mergea aşa de bine şi norocul acestuia îl puse pe gânduri. Cum tiranului îi surâdea norocul din ce în ce mai mult, Amasis îi scrise într-o scrisoare următoarele cuvinte pe care i le trimise în Samos: „Amasis grăieşte astfel către Polycrates: plăcut lucru este să afli că unui prieten si aliat toate îi merg din plin, mie însă marile tale izbânzi nu-mi plac, căci ştiu prea bine cât de pizmaşă este divinitatea. Eu, pentru mine însumi şi pentru cei cărora le port de grijă, doresc mai degrabă în unele împrejurări izbândă, iar într-altele, înfrângere – ca astfel să trec prin viaţă gustând si din binele şi din amarul ei, decât să mă bucur de noroc în toate, într-adevăr, din câte am auzit, nu ştiu pe nimeni căruia să-i fi mers totul strălucit şi care până la urmă să nu fi sfârşit prost, nimicit cu desăvârşire. Tu, acum, ascultă-mă pe mine şi, pentru binele de care te bucuri, fă ce te sfătuiesc eu: caută să găseşti care anume lucru ar avea mai mult preţ în ochii tăi si care, dacă s-ar pierde, ţi-ar îndurera mai cumplit inima; acel lucru ia-1 şi zvârle-1 în aşa fel, încât niciodată oamenii să nu mai dea de el. Iar dacă şi după această încercare norocul tău tot nu va fi întrerupt de necazuri, atunci cată de îndreaptă lucrurile tot aşa cum te-am învăţat”.

După ce Polycrates citi aceste cuvinte si rămase încredinţat în mintea lui că Amasis îi dădea un sfat bun, se gândi mult după care din sculele lui de preţ ar simţi mai multă părere de rău dacă s-ar întâmpla s-o piardă; gândindu-se bine, în cele din urmă găsi; el purta un inel cu pecete făcut dintr-o piatră de smaragd prinsă în aur. Inelul ieşise din mâna meşterului Theodoros din Samos, fiul lui Telecles1. Hotărând să se despartă de acest inel, iată ce făcu: se urcă pe o penteconteră încărcată cu oameni şi apoi porunci ca vasul să se îndrepte spre larg. Când se îndepărtă simţitor de coasta insulei, scoţându-şi inelul de pe deget, în văzul tuturor celor din jur, îl azvârli în mare. După aceea se îndepărtă şi, ajuns acasă, cunoscu ce este mâhnirea.

A cincea sau a şasea zi după cele petrecute, iată ce se întâmplă: un pescar, prinzând un peşte mare şi frumos, socoti de cuviinţă să-1 înfăţişeze în dar lui Polycrates; aducându-şi ploconul până la porţile palatului, spuse că doreşte să meargă să-1 vază pe Polycrates. După ce tiranul îi încuviinţă cererea, pescarul, dându-i pestele, s rosti următoarele: „O rege, când am prins un astfel de peşte, n-am socotit că se cade să-1 duc la târg, măcar că trăiesc numai de pe urma braţelor mele. Am crezut că e potrivit numai pentru tine şi rangul tău; iată de ce ţi 1-am adus ţie, ca să-1 primeşti în dar”. Polycrates, bucurându-se la auzul acestor cuvinte, îi răspunse aşa: „Ai făcut foarte bine ce ai făcut, şi-ţi sunt îndoit recunoscător – şi pentru cuvinte, şi pentru dar; te poftesc să vii la mine la cină”. Pescarul, foarte măgulit de cinstea ce i-o arăta tiranul, se duse acasă; între timp, slugile, când au despicat pestele, găsiră în măruntaie inelul lui Polycrates; înmânându-i inelul, îi spuseră cum 1-au găsit. Acesta, rămânând încredinţat că se întâmplase o mi¬nune cerească, scrise pe un sul de papirus toate câte le făcuse el şi cele ce i se întâmplaseră si, după ce termină de scris, trimise sulul în Egipt.

Amasis, când a citit scrisoarea ce-i sosise din partea lui Polycrates, a priceput că era cu neputinţă unui muritor să abată pe un semen al său de la soarta ce-1 aşteaptă si că Polycrates, norocos în toate, care găsea până şi ce zvârlise, n-avea s-o sfârşească bine. De îndată îi trimise la Samos un sol cu vestea că înţelege să desfacă prieteşugul ce-i lega. Amasis se purta astfel voia să-1 doară în suflet, aşa cum s-ar fi cuvenit pentru un prieten ce-i era si aliat, atunci când nenorociri mari şi grele s-ar abate asupra lui Polycrates.,,

Şi ca să nu mai lungesc vorba lui Herodot, Polycrates a sfârşit-o rău.

Herodot, Istorii, vol. III, Universitas, p.53-57
Foto: Colosul din Rhodos, una din cele şapte minuni ale lumii antice.