LOCUINŢELE
In această campanie am cercetat integral doar două locuinţe din care una de suprafaţă şi un bordei.
Locuinţele istorice diferă esenţial de cele din ziua de azi. In primul rând că erau adaptate perfect la mediu, adică la clima regiunii şi utilizau doar materiale de construcţie din zonă. Erau foarte ecologice.
In al doilea rând, locuinţele istorice erau mai degrabă nişte adăposturi călduroase pentru anotimpul rece. Nu erau gândite din perspectiva statutului social şi nici al confortului. Toate aveau o singură încăpere prevăzută cu un cuptor. Chiar şi în evul mediu-târziu locuinţele oamenilor mai înstăriţi, aveau doar două încăperi. Spaţiul redus de locuit era completat de existenţa unor anexe gospodăreşti în apropiere: cuptoare menajere, gropi de bucate etc.
Materialele de construcţie din Bărăganul istoric erau lutul şi lemnul, la care se adăugau stuful şi papura. Lutul folosit pentru construcţii este de fapt o argilă galbenă specială din care, în anumite condiţii, se poate obţine chiar bentonita. După un proces de preparare specific care putea dura câteva zile, lutul capătă, datorită degresanţilor folosiţi, plasticitatea necesară utilizării în construcţii. Pereţii erau ridicaţi dintr-un schelet de lemn şi umpluţi cu lut. Tot argila se folosea şi la finisajul exterior. Acoperişul era construit din lemn acoperit cu stuf. In treacăt fie spus, stuful este excelent împotriva caniculei.
Gândiţi singuri ce ar mai rămâne dintr-o astfel de locuinţă după o mie de ani. În cazul în care asupra ei nu a fost o intervenţie antropică care să ducă la distrugerea imediată a acesteia, casa intră într-un lent proces de năruire. Acoperişul se prăbuşeşte şi invariabil întotdeauna am găsit sedimente de cenuşă vegetală pe podea. Apoi pereţii se prăbuşesc în timp. In 500 de ani lemnul se transformă într-un sediment specific. Datorită preparaţiei speciale lutul folosit în construcţie se păstrează însă intact. In funcţie de felul în care locuinţa s-a năruit sedimentele capătă o anumită dispunere.
Aşa se face că după o mie de ani arheologii mai găsesc podeaua, cuptorul şi o masă de sedimente dispusă exact pe planul fostei locuinţe.
Locuinţa de suprafaţă descoperită în acest an în cas. A37- A38 este prima de acest fel cercetată pe Popina Blagodeasca. Până acum am găsit doar locuinţe adâncite, de genul bordeielor. Această locuinţă are pentru mine o relevanţă deosebită. Imi confirmă ipoteza că acolo au fost şi locuinţe de suprafaţă. Până acum doar le-am bănuit după materialele arheologice numeroase aflate în stratul arabil.
Era patrulateră cu laturile de 5 x 3,5 m, orientată NE-SV. A fost adâncită la -0,60 m de la nivelul actual al solului şi acesta a fost motivul pentru care nu a fost rasă de lucrările agricole. In vechime trebuie să fi fost adâncită doar cu 40 cm. Podeaua din lut bătătorit este şi azi extrem de dură. Nu intră şpaclul în ea. Cuptorul aflat în colţul de sud era aproximativ rotund cu dm. de 1,20 x 1m şi avea în faţă o vatră lutuită de aproape 60 cm lungime. Pe latura scurtă de SV se afla o deschidere patrulateră în afară unde am găsit un fragment de par prăbuşit, dar destul de bine conservat. Probabil acolo s-a aflat uşa, dat fiind o groapă de par în apropiere. Pe podea se mai păstrau grămezi de paiantă.
Am lăsat doi martori transversali pentru citirea stratigrafiei specifice, aşa încât din depunerea sedimentare să aflăm modul de construire şi apoi de năruire. Din păcate, lucrările agricole au bulversat depunerile.Singurele materiale arheologice care mai pot fi atribuite complexului sunt cele foarte puţine aflate aproape de podea.
Locuinţe de suprafaţă de asemenea dimensiuni şi din aceeaşi perioadă istorică au mai fost cercetate în Muntenia la Bucov (jud. Prahova), Bragadiru, Băneasa-sat şi Şirna şi în Dobrogea la Independenţa-Ghiolul Petrii, Castelu, Gura-Canliei.
Astfel de locuinţe confirmă o populaţie sedentară, în timp ce iurtele care foloseau tot lemn în construcţie erau specifice populaţiilor seminomade.
Descoperirea în sine completează harta aşezării din care anual mai descopăr ceva şi ne dovedeşte că paianta, ca tehnică de construcţie era utilizată şi în urmă cu o mie de ani.
Casele de paiantă au fost construite în Bărăgan până în anii 1990. Şi deşi rezistă circa 100 de ani, actualmente, în România nu se mai eliberează autorizaţii de construire pentru locuinţe din paiantă. Prin urmare singura construcţie adaptată perfect la condiţiile Bărăganului a devenit istorie.
Anul trecut am depus la AFCN un proiect care propunea o investigaţie arheologică, etnografică şi istorică în vederea salvării informaţiei istorice şi etnografice pe care ultimii zidari de case din paiantă le mai puteau furniza. Din păcate, proiectul a fost respins doar cu 33 de sutimi şi a fost primul pe lista proiectelor respinse. Au fost admise proiecte de genul ,, Tradiţii pe asfalt,, şi o carte de bucate româneşti. (va urma)