O PAGINĂ DE PICTURĂ BIZANTINĂ

Fiica mea Ilinca (foto) uneori pictează (foto dreapta) dar mai ales admiră pictura bizantină.

E O PROBLEMĂ DE SUBTILITATE
de Ilinca Damian

Eram eu prin liceu. Cred că prin clasa a 10a. Și, bineînțeles, atunci cand o expozitie de anvergură a ajuns la MNAR, m-am dus si eu, ca un viitor artist ce ma aflam pe atunci. Expozitia prezenta patru secole de pictură franceză, si anume secolele XVII-XX. Trei sferturi din expoziție m-a lăsat rece. Da, bine, e un realism desăvârșit din punct de vedere tehnic, e frumos, dar nu mă impresionează câtuși de puțin reflexul de pe irisul cuiva care imi dă mie falsa impresie că nenea ăla se uită la mine. E foarte frumoasă și inovatoare multiplicare spațiului prin introducerea unor oglinzi sau uși deschise in cadrul compoziției, dar era ceva ce totuși mă păstra distantă. Totul era remarcabil acolo, dar departe de mine. Să zicem că poate aș fi regretat chiar dacă nu ar fi fost și un Georges de la Tour pe acolo, cu lumina dată intotdeauna de flacără, sau Camille Corot. N-am rămas decât cu ceva amintiri (noroc că am o memorie fotografică bună) și un pisoi botezat temporar Corot.

N-am stiut până de curând de ce nu mă impresionau. Până în vara aceasta, când am vizitat Bucovina (sau, mai bine zis, revizitat, dar ținând cont că prima dată eram mică și zăpăcită și nu am priceput nimic, asta a fost prima vizită reală). Am văzut acolo bisericile lui Ștefan și picturile exterioare ale lui Petru Rareș. Scopul era să văd și eu picturile acum, cu alți ochi, pentru că în prima drumeție rămăsesem doar cu un albastru isteric lipit de retină, de la voroneț și cu un ghidaj, la care bănuiesc că am dormit mare parte, făcut de o măicuță la Moldovița, din mai țin minte ceva legat de „Judecata de Apoi” și de faptul că stăteam afară în ploaie. Ei, și cu astfel de amintiri nu mă puteam mândri, ba chiar îmi erau inutile.

Așadar, cu ajutorul unei colege care a făcut cinste cu transportul și voia bună, am văzut aproape tot ce era de văzut. Și am rămas de data asta cu adevărat impresionată. Aș fi putut sta cu gura căscată câte o zi intreagă la fiecare biserică și tot nu m-aș fi săturat. Aș fi luat la analizat și gândit fiecare centimetru și fiecare personaj. Erau atâtea detalii și atâta gândire in spatele fiecărei scene, fiecare detaliu își avea sensul lui, fiecare ornament era exact cât trebuie, totul avea o semnificație în spatele imaginii propriu-zise. Să umpli de picturi murale toate fețele, colțurile unei biserici de dimensiuni monumentale, iar scenele de mule ori să nu depășească un A3, in cazul sinaxarelor, iar cele mai mari personaje (de obicei in registrul inferior) să fie cel mult în mărime naturală, pentru că de cele mai multe ori erau mai mici, asta, intr-adevăr e impresionant.

In fața unei scene cu n personaje, cum ar fi de exemplu ,,Primul sinod ecumenic” sau faimoasele compoziții uriașe cu tema „Judecata de Apoi”, in care fiecare e tratat cu aceeași importanță și prin care zugravul spune o grămadă de informații și întamplări, da, rămâi cu gura căscată și ai putea să te uiți la ea ore, poate zile intregi și tot ai avea ce găsi, de la elemente de tehnologie, până la semnificații. Iar dacă mai pui la socoteală că pictura e realizată a fresco, deci destul de repede încât să fie finalizată până la carbonatarea totală a stratului suport, ceea ce nu inseamnă prea mult timp, atunci, reflexiile de pe irisul nustiucui și efectele date de lumina unei flăcări, rămân cu mult in urmă, adevărate trucuri de circari care caută senzaționalul.

Mai mult, pictorii de biserici făceau aceste bijuterii cu o atât de mare umilință încât nici măcar nu semnau, ci au rămas in mare parte anonimi, cu numele de „zugrav”, mult inferior calității lucrului rămas în urma lor. Iar frații lor occidentali pentru un tablou sau o pictură murală se vroiau ridicați în slăvi și glorificați, pentru imagini fără pic de profunzime, la care ochiul se izbește de carne, lascivitate și atitudine pur umană și pământească. Gesturile si figurile de zi cu zi redau doar o stăpânire minunată a pensulei, „manualitate”, cum ar zice un amic, dar nimic mai mult. Și sunt convinsă că zugravul anonim ar fi putut face același lucru, dar nu acesta era scopul lui.

Nu am de gând să pun poze, pentru că mi se pare o prostie. Nu poți intelege nimic dintr-o poză, mai ales dacă e făcută de mine și nici nu am acordul să fac asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>