COOPERAŢIA ÎN AGRICULTURĂ


Agricultura a fost cartea câştigătoare a României interbelice.Insa intre 1864-1922 au fost aplicate nu mai putin de cinci reforme agrare iar organizarea tărănimii a început încă din 1864. Obştile de arendare constituite din săteni au reuşit în timp să spargă monopolul arendaşilor. Dacă la început reprezentanţii obştilor erau luaţi în râs atunci când se prezentau la licitarea moşiilor, ulterior opinia s-a modificat radical. Obştile îşi plăteau arenda la timp, ţineau în ordine documentaţia lucrărilor agricole, lucrau serios. In final, Statul a optat pentru arendarea moşiilor statului cu prioritate obştilor de arendare. Acolo unde au existat obştile de arendare nu au fost răscoale. Mişcările sociale au apărut pe moşiile administrate de marile trusturi de arendare.

Obştile de arendare funcţionau încă din 1864, dar au fost legiferate abia în 1904 prin Legea Protopescu care prevedea:
-obstiile se pot constitui cu cel putin 5 sateni;
-pot cumpăra, arenda, ipoteca imobile;
-reprezentata de 1-3 mandatari;
-primeau împrumuturi de la Centrală.

Obştile de cumpărare/ Obştile de Împroprietărire au avut un rol extraordinar în aplicarea reformelor agrare.
Se prevedea constituirea lor cu scopul de a cumpăra moşii sau bucaţi de mosii pe care le parcelau sau distribuiau intre membri sau le exploatau in comun dupa modelul composesoarelor din Ardeal, proporţional cu nevoile si contributia fiecaruia.
Erau finanţate de Cassa Rurala care emitea bonuri rurale.
Aveau durata limitata sau nelimitata atunci cand cumpărau un munte, un iaz sau o fabrica pe care o exploatau din generatie in generatie in felul composesoarelor sau al obştiilor razăşeşti sau moşneneşti.

Cooperativele agricole de desfacere asigurau atât vânzarea produselor cooperativelor cât şi aprovizionarea cu cele necesare agriculturii de la seminţe, unelte până la maşini agricole.

In expoziţie vor fi prezentate documente din Fondul Uniunii Obtilor Săteşti Ialomiţa pe 1919 precum şi din fondurile unor obşti de cumpărare sau împroprietărire. Deasemenea din fondul Cooperativei ,,Unirea,, Slobozia au fost selectate acele documente care dovedesc achiziţionarea de maşini agricole moderne de către marii moşieri din Bărăgan prin Institutul Naţional al Cooperaţiei.

Foto: M.S. Regele Ferdinand I la Congresul Cooperatiei din 1925

ORGANIZAREA COOPERATIEI


Cooperaţia era structurată pe trei grade.
Cooperaţia de gradul I cuprindea toate societăţile cooperative din toată ţara, de toate genurile.
Cooperaţia de gradul II- Centralele Cooperative pe domenii şi regiuni.
Acest nivel al cooperaţiei a fost formulat şi reformulat
de mai multe ori.
Cooperaţia de gradul III –Institutul Naţional al Cooperaţiei din România care:
• emitea Instrucţiuni şi circulare, documente tipizate;
• Derula inspecţii de specialitate;
• lua notă de înfiinţarea sau dizolvarea cooperativelor;
• agricole cu respectarea legislaţiei în vigoare;
• avea publicaţii specifice şi periodice.

Incă de la începutul organizării instituţionale în 1919, Casa Centrală a Cooperaţiei avea trei Centrale şi două Direcţiuni şi anume:
• Centrala Băncilor Populare
• Centrala Cooperativelor Săteşti de producţie şi Consum
• Centrala Obştiilor Săteşti şi a exploatărilor agricole
• Direcţiunea funciară şi a creditului ipotecar.
• Direcţiunea Cadastrului şi a lucrărilor tehnice

Foto: Uzina Electrica din Slobozia ridicata de Cooperativa ,,Lumina,, in 1935

PERSONALITĂŢI IMPLICATE ÎN MIŞCAREA COOPERATISTĂ


Numeroase personalităţi au sprijinit, într-un fel sau altul, cooperaţia. Menţionăm doar câteva.
Ion Heliade Rădulescu a iniţiat în 1859 primul proiect al unei asociaţii agricole.
Dimitrie Butculescu (1845-1916) este fondatorul cooperaţiei româneşti. Istoric, arheolog, descendent al unei familii boiereşti, el a organizat pe cheltuiala sa primele cinci expoziţii cooperatiste din România. A organizat societăţi cooperatiste, congrese cooperatiste, şcoli profesionale.
P.S. Aurelian a ţinut conferinţe cooperatiste între anii 1864-1865.
Spiru Haret s-a implicat mai ales în organizarea legislativă.
La îndemnul său învăţătorii şi preoţi făcut propagandă cooperaţiei.
Ion Mihalache a fost preocupat mai mult de organizarea
instituţională a cooperaţiei dar a fost şi autor sau co-autor a unor cărţi de specialitate.
Ion Ionescu de la Brad s-a implicat în organizarea primelor bănci
populare.
T.C. Ionescu-Paşcani a fost cunoscut mai mult pentru
propaganda cooperatistă. Autorul a 27 de carti privitoare la
toate aspectele cooperatiei, de la organizare, principii, propaganda, cursuri de pregătire.

CE ESTE COOPERATIA?


Cooperativele erau iniţiative particulare de asocierea a mai multor
persoane, de regulă un număr limitat, în vederea desfăşurării unei
activităţi economice.
Ulterior această formă de organizare s-a dezvoltat la toate nivelurile
de activitate, de la cooperative agricole la cooperative ale elevilor.

Principiile avute la bază erau:

-libertatea iniţiativei particulare;
-neintervenţia statului.
-Libera concurenţă
-metoda specifică de repartiţie a productului social, cu eliminarea
graduală a oricărui venit obţinut fără muncă.

In general existau trei mari ramuri ale cooperaţiei, de credit,
de producţie, de desfacere şi consum.

Prevederile legale ale cooperaţiei erau foarte largi, fapt ce a permis
aplicare cooperaţiei în toate domeniile.
Legea din 1935, sintetizandu-le pe cele mai vechi prevedea constituirea de cooperative pentru:
-Inlesnirea creditului necesar asociaţilor şi fructificare economiilor
populare (Bănci Populare).
-Cumpărarea şi arendare de pămînt (Obştiile Săteşti).
-Cooperative de exploatare agricolă.
-Pentru efectuarea în comun a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.
-Pentru organizarea lucrului în comun
-Pentru utilizarea în comun de maşini şi instalaţii.
-Pentru aprovizionarea asociaţilor cu cele necesare şi
valorificare produselor muncii.
-Pentru înlesnirea de construcţii ieftine şi sănătoase de locuit.
-Pentru exploatare de păduri şi pentru industria lemnului.
-Cooperative de pescuit.

Intervenţia statului prin legile acordate au modificat însă
viitorul multor cooperative. Astfel se prevedea posibilitatea
ca acestea să devină societăţi comerciale, ceea ce modifica
mult datele problemei. Nu aveau caracter comercial următoarele
categorii: Obştile de arendare.
-Asociaţiiile de îmbunătăţire a agriculturii.
-Cooperativele pomicole, viticole, grădinărit
-Asociaţiunile de păşunat
-Asociaţiile pentru amelioararea pădurilor şi terenurilor degradate.

In practică apăruseră şi bănci ale învăţătorilor, cooperative ale
elevilor, tipografii, etc.

LEGISLATIA

Prima Lege a Cooperaţiei a fost dată în 1903 pentru a consfinţi
o situaţie deja existentă.
Până în 1903 in Vechiul Regat apăruseră peste 700 de Bănci Populare. Ulterior,
pe măsură ce Cooperaţia s-a dezvoltat au fost necesare adăugiri
şi modificări.
Din acest motiv existau cărţi de legislaţie, în mai multe ediţii,
pentru corecta informare a celor interesaţi.
Legislaţia Cooperaţiei româneşti este inspirată din Legea franceză
din 1865, Codul Elveţian şi legislaţia anglo-saxonă.

PRIMA EXPOZIŢIE DESPRE COOPERAŢIA ROMÂNEASCĂ DINTRE 1864-1947 DIN ROMÂNIA


Moto:

Se ştie că niciodată instituţiile create de stat nu au dat roade atât de frumoase ca cele ce s-au născut fără ajutorul lui,, (I.G. Duca, primul preşedinte al Casei centrale a Băncilor Populare la Congresul Cooperatist din 1904 ).

Prima expoziţie despre cooperaţia românească din perioada 1864-1947 va fi deschisă la sfârşitul lunii mai la Muzeul Judeţean Ialomiţa din Slobozia. Impactul subiectului este enorm şi dezvoltă o temă puţin cunoscută în istoria contemporană. Care a fost sistemul economic dezvoltat în România în perioada cea mai ferventă din istoria ei, dintre Războiul de Independenţă şi cel de-al Doilea Război Mondial? Un capitalist îţi va răspunde că a fost capitalist. Comuniştii spuneau că a fost burghezo-moşieresc.
Nici un răspuns nu este corect şi nici complet.

În 1877 România era o ţară fără capital şi fără credibilitate. Capitalul străin pătrunde încet şi cu probleme. Burghezia nu era o clasă foarte înstărită iar meseriaşii erau răzleţiţi. Şi totuşi în 1938 România avea leul valută deşi trecuse prin primul război mondial şi consolidarea noului stat naţional implicase eforturi imense. Era la nivelul celorlalte state europene. Care au fost resorturile economice din spatele succesului?

A fost un mecanism foarte complex. Din el a făcut parte şi un sistem unic şi foarte eficient care se numea Mişcarea Cooperatistă. La baza ei stătea forţa comunităţii locale, iniţiativa şi solidaritatea cetăţenilor, încrederea şi munca. Poate pare demagogic ceea ce spun dar rezultatele ei, transpuse în context istoric, au fost copleşitoare.

Din cercetările pe care le-am efectuat în ultimele luni rezultă că doar o mică parte din arhivele Cooperaţiei s-au mai păstrat. Judeţele Ialomiţa şi Călăraşi deţin recordul cu 92 de fonduri arhivistice şi în consecinţă cooperaţia din Bărăganul istoric mai poate fi studiată. Este meritul arhiviştilor care au preluat şi păstrat aceste arhive. Judeţe şi regiuni întregi nu mai păstrează nici un fond. Dobrogea unde exista chiar şi Bursa de cereale din Constanţa mai păstrează doar două fonduri. Şi exemplele lipsei arhivelor pot continua. La Biblioteca Academiei am găsit doar 12 fotografii pentru un sector economic care a implicat peste un milion de oameni, mai precis 1 150 000.

Comuniştii nu doar că le-au distrus, furat numele şi compromis ci le-au epurat şi arhivele. Pe una din cărţile privitoare la organizarea cooperaţiei apare dealtminteri notaţia ,,Epurată,,.

Expoziţia va cuprinde peste 300 de copii ale unor documente aflate la Arhivele Naţionale, SJAS Ialomiţa, Arhivele Istorice Centrale şi Biblioteca Academiei. Toate reflectă un sistem aplicat în toate activităţile economice şi în toate straturile societăţii.

OBIECTIVELE expoziţiei sunt generoase şi se referă la:

1. Contextul istoric în care a apărut cooperaţia românească.
2. Personalităţile care au contribuit la organizarea instituţională, legislativă şi propaganda cooperatistă.
3. Organizarea cooperaţiei. Principii. Legislaţie. Grade de organizare şi instituţii
4. Cooperaţia în agricultură.
5. Cooperaţia în producţie.
6. Cooperaţia în sistemul bancar.
7. Cooperaţia în desfacere şi consum
8. Publicaţii cooperatiste
9. Rezultatele cooperaţiei în context istoric.

Despre fiecare în parte voi încerca să vă povestesc, în limitele timpului disponibil, în zilele ce urmează pentru ca la deschiderea expoziţiei să ştim despre ce este vorba. Consider necesară această prezentare treptată şi în avanpremieră deoarece tema este o noutate absolută atât pentru majoritatea istoricilor cât şi pentru economişti.

Emilia Corbu

ZIUA LIBERTATII PRESEI

Nota mea. IN FIECARE AN, PE 3 MAI, PRESA E LIBERĂ SĂ FACĂ CE VREA. ÎN REST E ŢINUTĂ SUB…fustă, călcâi, obroc.

Ziua Libertatii Presei s-a consumat, ieri, printr-un chef – dupa cum s-a numit evenimentul organizat de Mircea Toma si ai lui. In stilul sau inconfundabil, eternul activist – simpatic doar in timpul liber – a sarbatorit prin bascalie starea dramatica a presei romane. Fideli unor percepte ideologice inversioniste foarte bine remunerate cat si buni la punerea lor in scena, Toma si brigadierii sai i-au acordat “repetentului” Traian Basescu “premiul cel mare” – “Mai, animalule!”, in aplauzele si hlizelile lui… Mircea Geoana, aflat si el, “intamplator”, la susaneau tovaraseasca cu mici si bere, probabil din nostalgie pentru vanghelioane. Un premiu serios, ca cel primit de un simplu jurnalist, dar demn de acest titlu, operatorul Dan Nitescu, acordat in memoriam Mile Carpenisan, pentru curajul demonstrat la Chisinau si nevoile sale de la Bucuresti, rasplatit si material, la rivalitate cu bine sponsorizatul Club al Presei, nu si-a facut loc printre vedetele porno-politicii si porno-presei de Dambovita. Nu vreau sa-l disculp in nici un fel pe Basescu, desi cred ca e treaba lui cum ii califica pe jurnalisti mai ales in conversatiile sale private, reclamate in public de mogulul media Dan Voiculescu si, acum, de mogulul ONG Mircea Toma. Dar, ma intreb, este Traian Basescu vinovat de dezastrul in care se afla presa romana, folosita cu cel mai mare succes, cu tot cu jurnalisti, pentru lustrul pantofilor sau al cururilor mogulilor? Evident, nu.

Rapoartele internationale – chiar ale acelor institutii la care (se) raporteaza Toma – indica faptul ca “gradul libertatii presei” ar fi urcat pe timpul mandatului lui Basescu. Perioada in care Mircea Toma a primit cateva miliarde bune, de la Vintu, dupa cele incasate, pe sest, de la Patriciu, doi moguli de la pompa carora sug seva si acum fostii sai companioni in deontologie si grupologie, ca Robert Turcescu si Ioan T Morar sau Lucian Mandruta si… Andrei Plesu. Prin aceasta “fratie” dintre moguli si ziaristi, din care nu lipsesc serviciile secrete, de la noi sau de la “vecinii din Est”, a fost lichidata presa romana, nu prin remarcile lui Traian Basescu in privat, catre sotia sa, Maria.

Sa amintim un amanunt care nu o sa apara niciodata in mult citatele “Rapoarte” ale Agentiei lui Toma (oare de ce?): In 2005, DIICOT a cuprins intre copertile Dosarului Rompetrol, pentru evaziune fiscala, spalare de bani si inselaciune, un anturaj al distinsului Dinu Patriciu format din fostul premier Calin Popescu Tariceanu si sotia sa, Ioana, senatorul Verestoy Attila, senatorul Teodor Melescanu, Ludovic Orban, fostul sef al SIE, Catalin Harnagea, Sorin Marin – fost actionar Rompetrol acum oengist “Anonim”, Dan Fischer-Francu si Camelia Voiculescu, fiica mogulului cu acelasi nume, presedintele Fundatiei Noua Europa, Andrei Plesu, cat si ziaristii Mircea Toma, Sorin Rosca Stanescu, Doru Buscu, Cornel Ivanciuc, Liviu Mihaiu si sotia sa, Ioan T. Morar. Ciudat, deontologii in cauza nu au explicat niciodata ce s-a intamplat cu miliardele circulate de Patriciu prin maruntaiele lor, inainte de a fi cumparati de Vintu. Justitia nu a reusit, inca, sa finalizeze procesul. Este Mircea Toma in postura sa-l judece pe Sorin Rosca Stanescu? Poate doar sa-i numere milioanele…
Continuare la www.roncea.ro

CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI DE LA NORDUL DUNĂRII INFERIOARE DIN SECOLELE VIII-XI (III=

Populaţia romanică menţionată
în izvoarele scrise

Un prim document care menţionează o populaţie romanică la nordul Dunării este tratatul de strategie militară scris de Maurikios în secolul VII, dar care datorită obiectivului special al lucrării sale, nu oferă detalii etnografice, ca să zicem aşa. Autorul atrage atenţia, printre altele, asupra unei populaţii romanice refugiate de la nordul Dunării: ,,De aşa zişii refugiaţi, trimişi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva, trebuie să ne păzim cu străjnicie; măcar că sunt romani, ei au căpătat cu vremea această calitate, au uitat de ale lor şi sunt cu mai multă tragere de inimă faţă de duşmanii” deşi spune autorul, se aseamănă mult cu romanii. Aceşti romanici procurau ştiri despre slavii şi avarii de la nordul Dunării, împotriva cărora se îndreptau armatele bizantine, ceea ce înseamnă că ei locuiau în zone învecinate acestora sau chiar împreună.

Tot o populaţie romanică dar la nordul Dunării Mijlocii, este menţionată în ,,Gesta Hungarorum,, din care aflăm că, atunci când maghiarii au ajuns în Pannonia, au găsit acolo o populaţie romanică, ai cărei strămoşi erau foştii păstori ai romanilor, ,,pastores romanorum”. Aceaştia s-au retras din faţa noilor veniţi:

,,După trecerea Dunării şi-au aşezat tabăra lângă Dunăre, până la Apele Calde de Sus. Şi auzind aceasta toţi Romanii care locuiau în Pannonia şi-au scăpat viaţa cu fuga” .

Această informaţie este confirmată şi de ,,Geograful Anonim,, scris în 1308 în care se spune că vlahii din Balcani sunt emigraţi din Pannonia:

,, …Intre Macedonia, Achaia şi Tesalonicul se găseşte un oarecare popor, foarte mare şi răspândit, care se numeşte Blazi, care şi altă dată au fost păstori ai Romanilor şi din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă, trăiau o dată în Ungaria, unde se aflau păşunile romanilor. Dar în urmă fiind izgoniţi de aici de Unguri, au fugit în acele părţi; ei au din abundenţă multă brânză excelentă, lapte şi carne mai presus de alte naţii”. Fireşte că geograful tot Anonim îi confundă pe vlahii sud-balcanici (emigraţi din fosta Dacie) cu vlahii nord-dunăreni însă reţine informaţia potrivit căreia la sosirea în Pannonia, ungurii au găsit aici o populaţie romanică.

Insă cu totul alta a fost situaţia cu vlahii sau blacii pe care ungurii
i-au găsit în Transilvania de astăzi. Diferenţele constau în organizare şi relaţii cu populaţiile învecinate. Vlahii transilvăneni aveau structuri sociale de tipul voievodatului şi se aflau în relaţii relativ bune cu vecinii (bulgari, pecenegi, cumani) cu care se aliau împotriva ungurilor .

Tot despre aceste evenimente vorbeşte şi ,,Cronica lui Nestor, dar în varianta slavă a migraţiei. Vorbind despre migraţia ungurilor, autorul spune:

„Venind dinspre răsărit ei mergeau grăbiţi prin munţii cei înalţi, care s-au numit ungureşti şi începură să se lupte cu volochii şi cu slavii care trăiau acolo. Căci acolo erau stabiliţi mai înainte slavi, iar volochii supuseseră ţara slavilor” . Iată şi un al doilea izvor care confirmă spusele lui Anonymus.

Este în acelaşi timp poate singurul izvor care menţionează o relaţie de subordonare a slavilor de către vlahi. In acel timp pentru a te impune într-un teritoriu trebuia să ai fie forţă militară, fie să covârşeşti prin număr. Se înţelege că vlahii aveau una dintre aceste calităţi. Cum vlahii nu au fost niciodată prea numeroşi se înţelege că aveau o organizare militară. Formaţiunile lui Gelu şi Ahtum confirmă această ipoteză.

Voievodatul lui Ahtum era localizat în Banat şi avea un centru întărit în cetatea Morisena. ,,Legenda Sf. Gerard,, îl menţionează în prima jumătate a secolului XI. Cu alte cuvinte formaţiunea prestatală a lui Ahtum, cronologic şi cultural este contemporană cu cultura Dridu. Legenda ne spune că Ahtum era un conducător puternic, se încredea în soldaţii şi în nobilii săi şi era creştin botezat la Vidin. Principatul lui Ahtum a fost cucerit prin trădarea unuia dintre consilierii voievodului şi a dus la uciderea principelui .

Câteva izvoare literare bizantine din secolele IV-XI menţionează la nordul Dunării o populaţie pe care o denumesc cu etnonimele antice de geţi şi daci. Autori din secolele IV- VIII, din care amintim Marcellinus Comes , Procopius din Caesareea (asimilează pe goţi neamurilor getice), Iordanes (care confundă pe goţi cu geţi) etc. au vorbit despre o populaţie numită geţi. Evident, este vorba de un arhaism, dar care desemnează o populaţie din secolele în care au trăit cronicarii.

Aceeaşi populaţie este menţionată şi în secolul IX în ,,Genesios,, în care se arată că împăratul Teofil (829- 842) a pornit cu oşti poliglote de slavi, huni, vandali şi geţi şi a pus stăpânire pe tot Orientul. Ori, toate populaţiile menţionate erau localizate în apropierea Dunării.

Anna Comnena relatează despre confruntările cu o populaţie de la nordul Dunării denumită daci. Deşi în comentariul izvorului respectiv se spune că prin termenul arhaic de ,,daci” trebuie să vedem pe unguri, având în vedere erudiţia Anei Comnena, pe de o parte, şi pe de altă parte, existenţa la nordul Dunării a unei populaţii romanizate numite vlahi, blaci dar şi geţi, înclinăm să vedem în dacii pomeniţi de autoare tot o populaţie de origine daco-romană. Tot Comnena menţionează o populaţie cu numele de geţi, de teama cărora sauromaţii (numiţi misieni de cei vechi) au trecut fluviul pe gheaţă:
,,pricina strămutării lor (sauromaţilor,n.n.) lor a fost duşmănia de neîmpăcat faţă de ei a geţilor, vecinii lor care îi prădau”.

Această doamnă istoric care a reuşit să sintetizeze o domnie întreagă într-o carte, menţionează mai multe populaţii din Europa Centrală şi Răsăriteană dar şi Occident, folosind denumirile din epoca ei. Astfel sunt menţionaţi cumanii, vlahii, bulgarii. In aceeaşi lucrare autoarea foloseşte, aşa cum am arătat denumiri vechi cum ar fi daci, geţi, dar şi sciţi, celţi (când e vorba de latini). Sciţii au fost identificaţi cu pecenegii. Se ridică întrebarea de ce autoarea nu a folosit un etnonim din vremea sa. Constatăm astfel că, autoarea cunoştea exact popoarele care se aflau în graniţele Imperiului, dar nu şi pe cele care se aflau dincolo de graniţe. Având în vedere erudiţia Anei Comnena acest lucru pare inexplicabil. Noi considerăm că pentru a fi mai explicită autoarea a utilizat termenii cu care erau desemnaţi strămoşii acestor popoare şi aceasta pentru că în perioada analizată constatăm, aşa cum am văzut la populaţiile slave, că apar denumiri etnice după localizări geografice, după numele conducătorilor sau chiar după ocupaţii, aşa cum consemnează Constantin Porfirogenetul.

Ba mai mult, apăruse şi fenomenul de extindere a denumirii etnice a unei populaţii cuceritoare asupra întregului teritoriu şi a populaţiilor care îl locuiau. Acest lucru este arătat explicit în ,,Suidas,, un dicţionar de cuvinte şi de materii din a doua jumătate a secolului al- X-lea în care se poate citi ,,dacii: care acum sunt numiţi pecenegi“ . Informaţia ni se pare destul de preţioasă pentru că începând din secolul XI, întâlnim în izvoare foarte des menţionaţi pecenegii, care apar aşa cum am văzut şi în oştirile cnezatelor transilvănene. Această situaţie de a redenumi o populaţie o întâlnim şi la Iordanes care spune despre geţii care se numeau pe urmă goţi. Ce înseamnă acest lucru?

In ambele cazuri observăm cum o populaţie sedentară, localizată într-un anumit areal, este redenumită la un moment dat, cu numele unei populaţii aflate în migraţie sau semi-nomadă, războinică, locuind temporar în zona aceea, cum au fost atât goţii cât şi pecenegii. In concluzie pentru a evita astfel de confuzii Ana Comnena utilizează arhaisme, desemnând prin acestea urmaşii acelor popoare antice. Aceasta credem că înţelegeau bizantinii prin geţi şi daci.

Cronicile bizantine dovedesc că autorii lor cunoşteau destul de bine istoria Imperiului Roman din vremurile sale de glorie. Prin geţi şi daci ei desemnau populaţia autohtonă din Dacia, populaţie cu care romanii s-au confruntat la un moment dat. Acelaşi lucru îl înţelegeau şi în secolele pe care noi le analizăm, adică o populaţie autohtonă trăitoare în fosta Dacie, descendentă din daci sau geţi.Că este aşa o dovedeşte chiar Kekaumenos care ne spune fără echivoc ca vlahii din Balcani se trag din dacii de la Nordul Dunării, răzleţiti de cucerirea romană ,,căci aceştia sunt aşa numiţii daci zişi şi besi,,.

Că vlahii din Balcani sunt acelaşi neam cu cei din nordul Dunării ne spune Laonic Chalcocondil, dar d-abia în secolul XV, folosind şi atunci denumirea de Dacia . Acum înţelegem de ce Anna Comnena contemporană cu Kekaumenos prefera să foloseasă un arhaism. Pentru că în epoca lor, neamul dacilor nu fusese uitat, ba mai mult, avea urmaşi.

Contactele dintre bizantini şi această populaţie au fost sporadice. Nu ştim despre limba, obiceiurile, evoluţia culturală a acestora. Bizantinii nu fac o istorie a culturii. Datele pe care le oferă despre un anumit popor fiind legate întotdeauna de evenimentele politice pe care le înfăţişează. In perioada secolelor VIII-XI, Imperiul Bizantin era un imperiu creştin de limbă greacă, neinteresat în procesul de romanizare petrecut cândva în şi dincolo de graniţele sale. Fireşte că perpetuarea limbii latine este menţionată, dar cu totul întâmplător.
Procopius din Caesareea la sfârşitul secolului al VI-lea spune despre antul Chilbudios din apropierea Dunării care vorbea latineşte ; în timpul conflictului bizantino-avar, Comentiolus ratează atacul de noapte pentru că avertismentul ,,torna, torna” rostit în limba băştinaşă este înţeles ca un ordin de retragere.

Aş încheia această scurtă disertaţie despre posibilitatea scriitorilor bizantini de a înfăţişa popoarele de la nordul Dunării, cu cuvintele lui Procopius din Caesarea care spune:
,,Nu a fost chip să înfăţişăm mai în amănunţime ţinuturile din jurul Pontului Euxin, care se întinde de la Bizanţ până la Mlaştina Meotică, deoarece barbarii de dincolo de fluviul Istru numit şi Dunăre, fac ca romanii să nu fie în stare să ajungă pe ţărmul din părţile acelea”.

La începutul secolului XIII, izvoarele occidentale menţionează populaţia nord-danubiană tot cu termenul arhaic de geţi. Impăratul Ioan Cantacuzino în 1332, relatând conflictele bulgaro-bizantine de la începutul secolului XIV, arată că împăratul Andronic al III-lea i-a confundat pe tătari cu ,,geţii de dincolo de Dunăre” datorită felului asemănător de a purta războiul. Important este că Ioan Cantacuzino menţionează atât pe ungrovlahi (adică românii de azi) sub denumirea de ,,geţii de dincolo de Dunăre” cât şi pe vlahii din Balcani, fără să ştie că între cele două populaţii existau asemănări. Utilizarea termenului arhaic de geţi este dovada cea mai concretă că nici măcar în prima jumătate a secolului XIV, bizantinii nu cunoşteau bine populaţiile nord-dunărene, pe care continuau să le denumească cu numele cu care intraseră în istoria imperiului roman.

Aşa cum am arătat, prin geţii şi dacii menţionaţi de bizantini, trebuie să vedem populaţia nord-danubiană autohtonă. Că această populaţie avea o cultură romanică este un fapt atestat arheologic şi dovedit documentar mai târziu prin utilizarea denumirii de vlahi, termen ce desemna o populaţie romanică. Asupra probabilităţii unei astfel de identificări s-au pronunţat şi alţi istorici.

In afară de izvoarele bizantine, populaţia romanică de la nordul Dunării este menţionată şi în alte izvoare istorice. Cea mai veche cronică turcă din secolul IX, datată în anul 839, vorbeşte despre o populaţie numită ULAK aflată, aşa cum reiese din enumerarea popoarelor, la vest de ruşi şi la nord vest de maghiari (aflaţi pe atunci în Atelkuz). Termenul este cu siguranţă o coruptelă a termenului VLAH.

Pentru sudul României, ,,Diploma Cavalerilor Ioaniţi,, este primul document care menţionează în 1247, voievodatele şi cnezatele sud-carpatice . Aceasta este însă foarte târzie, la două sute de ani distanţă de limita superioară a epocii pe care o studiem noi. Noi credem că cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, erau mult mai vechi decât data atestării documentare, pentru că asemenea formaţiuni nu se nasc peste noapte pe un teren sterp. Aceste formaţiuni grupau populaţia autohtonă de origine daco-romană. Pentru voievodatele lui Litovoi şi Seneslau această origine este clară prin faptul că se precizează că rămâneau mai departe românilor sau olahilor. Doar cnezatele, o formă de organizare inferioară voievodatului, ajung în domeniul Cavalerilor Ioaniţi.

Între aceste formaţiuni şi comunităţile culturii Dridu există o legătură directă. Argumentul pe care îl aducem sunt concentrările demografice din anumite areale (a se vedea capitolul ,,aşezări,,). Aceste concentrări demografice evidenţiate pe tot teritoriul României în secolul VIII- XI, au stat la baza formării organismele prestatale atestate documentar mai târziu, pe măsură ce relaţiile feudale se consolidează.
De ce aceste formaţiuni sunt menţionate atât de târziu? Deoarece până atunci au fost libere sau cel puţin autonome. Nu au fost incluse în nici un mare domeniu feudal. Includerea acestora în domeniul Ioaniţilor a făcut necesară menţionarea lor în diploma regală. Să nu uităm că majoritatea documentelor medievale sunt acte de întărire a unor proprietăţi. Prezenţa lor în documente se datorează schimbării de statut. Cancelariile regale consemnează doar evoluţia proprietăţilor feudale nu şi a cnezatelor şi voievodatelor.