O LECŢIE DE ECONOMIE VIABILĂ

Alin Voicu ne propune sub titlul paradoxal de ,,Parodii originale,, un moment de gândire asupra complicatelor relaţii economice. Eu îl înţeleg pentru că încă mai cumpăr lactate de la vecini, mai am legume în curte, apă în fântână, făină de la moară. Am văzut ţărani care deşi au o pensie de maxim 500 de lei, au un nivel de viaţă decent şi demn, producând în gospodărie toate necesare traiului.
Adică înţeleg că agricultura poate produce o bunăstare reală, dacă este tratată ca un domeniu specific şi nu înglobată într-un mecanism impropriu.

Parodii originale

Atâta vreme cât economia politică nu înţelege esenţa sistemelor economice şi diferenţele dintre ele este imposibilă luarea unor decizii corecte. Prin decizii corecte se înţeleg cele care sporesc bunăstarea, nu numai produsul naţional. Bunăstarea nu echivalează exclusiv cu salariul, averea, proprietatea, ci mai degrabă ca un nivel de trai demn şi echitabil la toate nivelele societăţii.

În acest context, sistemul capitalist şi sistemul economic agrar sunt diferite. Puţini economişti şi-au pus această problemă; viziunea capitalistă asupra lumii subsumând, aşa cum era de aşteptat3, agricultura aceloraşi legi ca şi cele aplicate capitalului/industriei. Dar nu este deloc evident că instituţiile şi legile capitalismului s-ar aplica economiei agrare. Astfel privind lucrurile, agrobusiness-ul, industrializarea agriculturii, comasarea pământului şi proletarizarea ţăranului sunt acte „contra naturii” sistemului economic agrar. De fapt, ideea că pământul trebuie concentrat în mâinile câtorva firme pentru că „aşa e mai eficient“ a fost infirmată în asemenea măsură încât Marx însuşi, care ţinea cu tărie ca ideea concentrării de capital din capitalism/industrie să se aplice şi în mediul rural, s-a dat bătut4 şi s-a apucat, prea târziu, să înveţe limba rusă pentru a-l înţelege pe крестьянин-ul rus5.

,,Conflictul oraş/industrie-sat/agricultură este real. Atât de real încât uneori duce la genocid, ca în Ucraina sub Stalin6. Faptul că orăşenii vor pâine cât mai ieftină posibil este în directă opoziţie cu interesul economic al ţăranului. Conflictul poate fi aplanat ca în SUA, de exemplu, prin subvenţii masive ale statului către ţărani/fermieri7, dar nu este eliminat. (În această schemă, orăşeanul pare a obţine pâinea ieftină dorită, ţăranul ia un preţ bun pe grâul lui, iar diferenţa este acoperită „de la buget“ – deci din impozitele şi taxele tuturor, orăşeni şi ţărani.) Acest procedeu poate însă contrazice esenţa însăşi a globalismului, după cum arată războiul bumbacului de săptămâna aceasta dintre SUA şi Brazilia8. Faimoasa mână invizibilă devine… invizibilă atunci când piaţa de mărfuri este măsluită deoarece costurile de producţie nu sunt încorporate în totalitate ci sunt reduse prin subvenţii. Conflictul poate fi şi amplificat, însă, iar ţăranul, supus „dictaturii proletariatului“, ca în comunism9. În orice caz, economia agrară cere un tratament economic diferit. Conceptele şi ideile altor sisteme (de exemplu: capitalist, feudal) pot fi înglobate numai dacă, după o analiză a lor de novo au sens în acest sistem.
Continuare la A treia Forta. Romania profunda

20 000

Pe acest blog nu gasiţi nici politică, nici ştiri, nici scandaluri, nici mondenitaţi. Ci doar puţină istorie, puţină cultură, ceva idei şi credinţă in Dumnezeu. Pentru cei care au intrat chiar si din întâmplare pe blog, un cântec vechi cu multumirile mele.

ÎNTÂMPLARE SAU PREMEDITARE?

ÎNTÂMPLARE SAU PREMEDITARE ?

După ce în urmă cu câteva săptămâni Rusia a fost zguduită de atacul terorist din metroul din Moscova, acum, o catastrofă aviatică decapitează Polonia şi pune Rusia într-o situaţie cum nu se poate mai defavorabilă. Preşedintele Kaczinsky a murit împreună cu o parte din conducerea Poloniei exact pe teritoriul neprietenului său, dacă este să analizăm politica sa faţă de Rusia. La rândul ei, Rusia, oricât de multe calcule diabolice şi-ar fi făcut nu ar fi ajuns la o asemenea gafă. Ce poate fi mai rău decât să moară în grădina ta vecinul care nu te agreează?
Ca istoric trebuie să recunosc însă că, de-a lungul timpului, în istorie, un rol deloc de neglijat l-a avut întâmplarea. Banala întâmplare! Fireşte că civilizaţia noastră umanistă nu poate admite aşa ceva. Pentru omul de azi totul este planificat, prevăzut, pus la cale. Omul contemporan este educat în ideea şi are impresia că el controlează totul. Uităm însă că, cele mai zguduitoare accidente, transformări, descoperiri, s-au produs din întâmplare. Omul antic vedea în întâmplare intervenţia zeilor. Omul creştin recunoaşte existenţa întâmplării ca parte a planului pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare. Doar la Dumnezeu nu există întâmplare.

Moartea unui om de stat întotdeauna a fost privită cu o atenţie exagerată. Mai ales atunci când se produce brusc şi în condiţii neelucidate, un întreg mecanism politic intră în acţiune. Nu se poate crede că sistemul de securitate al preşedintelui unei ţări poate fi penetrat cu atâta uşurinţă. Ştiu că pare incredibil ca un preşedinte să moară într-un accident de avion.

Întâmplarea se produce datorită unei erori umane. Mereu uităm să suntem oameni imperfecţi, muritori, supuşi greşelii. Europenii niciodată nu ţin seama de condiţiile climaterice deosebite ale Rusiei. Napoleon şi Hitler au pierdut războiul datorită generalului Iarnă.

Ceea ce m-a intrigat în această tragedie a fost numărul mare de demnitari din această delegaţie. Intr-adevăr Katyn este un loc simbolic pentru toată Polonia, dar omagiu eroilor ucişi acolo se poate aduce tot timpul anului. La cercetarea masacrului de la Katyn au participat şi istorici români din perioada interbelică, care s-au deplasat la faţa locului. De aceea nu era o noutate şi nici nu implica deplasarea unui număr atât de mare de oameni politici.

Nu ne rămâne decât să vedem rezultatele analizelor de specialitate care fireşte vor fi contestate şi asta pentru că exploatarea politică a acestui subiect devine mai importantă decât aflarea adevărului.

Amploarea tragediei este atât de mare încât chiar dacă vor afla adevărul, nu-l vor crede.Ba mai mult, consecinţele vor fi pe termen lung. Tinând seama de spiritul naţional al polonezilor, se poate ca orientarea Poloniei către UE în defavoarea Rusiei să fie mai puternică decât ne-am aştepta.

Personal cred că a fost o întâmplare nefericită, unul dintre acele momente de piază-rea care schimbă destinul oamenilor dar şi al istoriei.

Dumnezeu să-i odihnească!

BISERICA MANASTIRII COTROCENI ASA CUM ERA


Pe vremuri, Cotroceniul era un sat ca multe altele de pe teritoriul Bucureştiului actual. Ceea ce l-a scos din anonimat a fost o mănăstire construită ca resedinţă domnească. Apoi a picat în uitare pentru un timp. Peste câteva sute de ani, vâltoarea istoriei l-a propulsat în grija Administraţiei prezidenţiale. Cand lucrurile s-au mai pus la punct, la Cotroceni s-a construit actualul palat, iar biserica mănăstirii a rămas în curtea palatului. Ca şi alte biserici reprezentative din Bucureşti, a suferit în timpul prigoanei comuniste. Ceauşescu a decis demolarea bisericii. In anii trecuţi a fost reconstruită.

Asta ar fi un fel de istoric scurt, fara ani, bazat pe evenimentele marcante. Ce vreau eu sa evidentiez mai jos este valoarea arhitecturala, istorica şi artistica a edificiului demolat.

„Aceasta manastirea zidita iaste de in temelia ei pana in savarsit… de prea luminatul si slavitul domn Io Sarban Voevodu adevaratului nepo(t) raposatului Serbanu Basarabu Voevodu, stramosilor, mosilor, parintilor si marii sale vecinica pomenire… inceputu-se a se zidi la cursu anilo(r) 7187, maiu 26 ”. (extras din inscriptia pisaniei)

Cotroceni era un sat atestat documentar înca din secolul al- XVI-lea şi luat pe seama domniei în timpul lui Mihai Viteazul. O întâmplare din viaţa lui Serban Voda îl determină pe acesta să clădească o casa domnească şi mănăstire acolo. Voievodul lasă scris în cronică „Chiar în acest loc am fost mântuiti din mâinile sângeroşilor vraşmaşi care vroiau sa ridice de pe pământ viaţa noastră”(spune într-un hrisov din 13 mai 1679). Construcţia mănastirii începe chiar in primavara lui 1679, pe 26 mai, asa cum e menţionat şi în pisanie şi se termina la 20 decembrie 1680. Deci, în mai puţin de doi ani.

Logofatul Stoica Ludescu consemnează la porunca ctitorului: „… cugetat-am den toata inema noastra ca sa radicam si sa facem o dumnezeiasca casa ce se zice beserica, si asa cu tot adansul apucatu-am den tot sufletul si cugetul nostru… de am inceput o sfanta manastire la carea manastire noi singuri am infipt sapa la pamant si cu mana noastra jos in temelie caramizi am pus… ”

Mănăstirea Cotroceni a fost de la bun început închinata celor 20 de mănăstiri grecesti de la muntele Athos (actul de ctitorie din 20 oct 1682). Astfel, domnitorul îşî manifesta concepţia politica de a-şi întări autoritatea în Balcani, ceea ce s-a şi întamplat, initiaţiva sa având un răsunet în lumea balcanică. Mănăstirea a devenit una din cele mai bogate aşezăminte monahale din Ţara Romanească datorită numeroaselor danii făcute de ctitor si de alte persoane.

Epigrafistul englez Edmund Chisthull scrie despre ea in aprilie 1702 (in timpul domniei lui Constantin Brancoveanul): mănăstirea aflată „cam la o jumatate de ceas afara din oras” este considerata „cea mai frumoasa din toate cele cladite in acest tinut de domnii de acum ori dinainte”, „are forma unui dreptunghi alungit, zidit din blocuri de piatra cioplita, despartit in chilii pentru vreo patruzeci de calugari, cu locuinta pentru staret, o sala de masa comuna, cuhnie, ca si alte incaperi pentru gazduirea strainilor. Chiar in mijlocul curtii este ridicata biserica”, „podoabele zugravite si aurite sau broderiile sunt peste masura de bogate si picturile sunt atat de abundent raspandite incat acopera in intregime biserica inauntru… ”

Biserica manastirii Cotroceni a fost unul dintre cele mai importante monumente ale arhitecturii sfârşitului de secol XVII, fiind reprezentativa pentru trecerea de la modelul arhitectural din timpul lui Matei Basarab la stilul brâncovenesc.

Ctitoria lui Şerban Cantacuzino oferea aici cel mai bun exemplu de sintetizare şi evoluţie către arta lui Constantin Brancoveanu (ce-i va urma la domnie, definitivând stilul ce-i poartă numele).
Continuare la Bucurestii vechi si noi

CE OBICEI! CE LUME!

Azi-noapte am fost la Inviere in biserica unde merg de obicei.Fericită de sărbătoare. Purtam o fustă şic, parfum franţuzesc, cât se poate de dichisită. M-am aşezat în aglomeraţia de la uşa bisericii şi aşteptam să iasă preotul cu lumina. Părintele nu se lasă aşteptat. Incepe slujba afară. Deodată începe să mă ciupească ceva de picioare! Asta e acum! Cum să-ţi ridici fusta să vezi ce e? Şi ce putea să fie la miezul nopţii de Inviere, în curtea bisericii. Toate insectele serioase dorm. Aşa că rabd. Şi ,,te-ai mai aşezat şi în coasta popii,,comentează copilul.Deodată, în liniştea slujbei, un cocoş alb sare şi cotcodăceşte pe sub poalele mele. Impulsivă, strig cu zăduf,, Trebuia să vii cu el în cutie, doamnă! Ne rupe ciorapii,,. Şi mă opresc când tocmai era să zic încă o acritură ,,Şi mai are şi păduchi de găină,,. Tot farmecul slujbei se duse. Cucoana blonda, cu pălărie neagra era clar nedusa la biserica. Cercetează şi zice ,,Hai, doamnă, că nu vi i-a rupt,,. Să îmi vină rău! Îşi trage cocoşul mai încolo, un mutant mare cât toate zilele, şi pune un băiat să îi lege mai strâns picioarele. Pasărea speriată cârâie, bate din aripile largi. Cum se poate să iei cocoşul din coteţ şi să vii cu el la biserică, în plină mulţime, aşa ca la piaţă, atârnat de picioare!

In tradiţia locului se păstrează un obicei. Pentru cei care mor fără lumânare se dă de pomană un cocoş alb în noaptea de Inviere. Ani de-a rândul un sfert de biserică era ocupat de păsări.Trebuiau musai să asiste la slujbă. Legaţi, ambalaţi, băgaţi pe sub strane sau pe sub masa cu prinoase, cocoşii îşi făceau cu sârg datoria. Pe la trei dimineaţa începeau să cânte. Unul după altul sau mai mulţi odată. Părintele se cam supăra. Babele se amuzau.De la un timp cocoşii s-au mai rărit. Iar azi-noapte nu s-a mai auzit nici unul. Cocoşul zburatăcit pe sub fusta mea n-a mai intrat în biserică.

Am început să am regrete. După ce, ani la rând, acest obicei păgân îmi crea o anumită revoltă interioară, la gândul că mai sunt oameni care cred că drumul de dincolo ne poate fi arătat de o pasăre, acum când nu s-a mai auzit nici un cotcodăcit, mi-a părut rău. Nu ştiu după ce. Poate, obişnuinţa. Insa mi-am dat seama că aşa au supravieţuit multe păgânisme. Prin automatism, obişnuinţă, inedit, exotic sau primind altă interpretare. Toate grefate pe grija pentru cel care a plecat dincolo. Să ştie lumea de cutărică mort fără lumânare şi care n- a primit cocoşul…nu se cade.

Dacă am fi buni creştini am zice că morţii sunt adormiţi întru Domnul. Şi această realitate ne-ar scuti de multe obiceiuri şi superstiţii bune doar pentru cercetat culturile străvechi.Dar, totuşi, când începeau să cânte cocoşii în biserică era o chestie, aşa….

Doamne ajuta!
Hristos a Inviat!

CUM NE PREGĂTIM PENTRU SF. PASTE ( VI)


Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008.

Săptămâna Patimilor la Mislea

Pentru Săptămâna Patimilor s-au făcut pregătiri speciale, în peretele comun cu cămăruţa fără geamuri se afla o firidă. Aici, cu crenguţele furate de prin curţile prin care treceam în timp ce eram duse la duşuri, Nana Sofica a făcut un mic altar. Pentru el s-au lucrat icoane.
Capul încoronat cu spini 1-am executat eu, în goblen, de pe un cartonaş pe care Nuţi, o foarte talentată studentă la Arte Frumoase, pictase cu acuarele obţinute clandestin de la atelierul de covoare un chip păstrat în memoria ei harică de pe nu ştiu ce pânză celebră.
Icoana,încadrată ulterior în năframă, se află pe catapeteasma Paraclisului înălţat la Mislea după 1989.

(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…)

Săptămâna Mare şi învierea au fost celebrate cu evlavie şi cu emoţie. Nana şi-a amintit o bună parte din versetele Prohodului şi corul condus de Marga a putut să intoneze câte ceva din fiecare stare. Cred că niciodată afară, în libertate, „Mergi la cer şi te aşează” nu mi-a ridicat lacrimile în ochi ca aici, în faţa candelei improvizate, alături de surorile întru suferinţă.
în ziua învierii ne-am adunat toată temniţa „liberă” în sala de mese, unde corul condus de Marga a făcut o Liturghie originală, alcătuită numai din răspunsurile de la Sfânta Liturghie, orânduite după canon de Nana.
Paza a fost probabil anunţată de ce se petrece. Sergentul de serviciu Grămadă a intrat în sufrageria în care, aşezate ordonat pe bănci, deţinutele ascultau Liturghia, în pas cadenţat a trecut în sus şi în jos în lungul sălii, dar noi ne-am văzut mai departe de rugăciune. Sergentul a plecat cum a venit şi i-a raportat lui Diri că în secţie este linişte. N-a fost nici o urmare neplăcută.
(Aspazia Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…)

Aceste mici bijuterii au fost cusute cu destrămături din propriile haine şi cu răbdare de deţinut, pe vremea când aflarea unui ac la o percheziţie reprezenta un
“pericol”pentru Republică şi era sancţionat aspru cu câte 8 zile de izolare.

Bibliografie
Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008, p.176