Scris de Mihai Hasan

Erezia, la fel ca vrăjitoria, a născut foarte multe lucrări de specialitate, de cea mai mare atenţie bucurându-se mişcarea cathară[1].

În cadrul acestui subcapitol voi încerca să indic doar câteva linii directoare, precum şi menţiuni de acţiuni ale ereticilor. Voi avea în vedere în general câteva observaţii asupra bogomilismului, husitismului şi valdensilor, căci, de multe ori, nu sunt specificate mişcările eretice care au tulburat societatea creştină şi au născut „directive” pontificale. Ba mai mult, fiind vorba de către păstrarea în acte a „discursului” oficial al „prigonitorilor”, de cele mai multe ori în spatele acestor grupări sunt aruncate toate acuzaţiile posibile, iar acestor „congregaţii” le-au fost distruse operele doctrinare[2].

Problema ereziilor a apărut încă din perioada creştinismului apostolic, când „autorităţi” precum Apostolul Neamurilor (Pavel) şi Apostolul Iubirii (Ioan) au înfierat astfel de dizidenţe.

Noul Testament conţine astfel câteva pasaje ilustrative pentru definirea ereziei şi a modului în care a fost această percepută de către „propagatorii” creştinismului, apostolii. De altfel, însuşi Iisus Hristos a avertizat asupra pericolului pe care îl va reprezenta separaţia de corpul Bisericii, de dogma sa, căci dacă schisma reprezintă nerecunoaşterea ierarhiei canonice, erezia reprezintă un atac asupra dogmei şi o separaţie pe baze doctrinare.

Termenul derivă din grecescul hairesis, ce se leagă de înţelesurile verbului haireo, care ar fi „separaţie”, „opţiune”, „alegere”[3].

În Evanghelia lui Matei se găseşte acest avertisment al Mântuitorului: „Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Matei, 24, 11). Sf. Ap. Pavel luându-şi rămas bun de la Biserica Efesului le scrie acestora: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă ucenici după ei” (Fapte, 20: 28-30). Galatenilor le pune în vedere în Epistola sa: „Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni, 1: 6-9). Lui Timotei îi poruncea de asemenea: „Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit proorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor, având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă; dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat satanei, ca să se înveţe să nu hulească” (I Timotei, 1: 18-20). Tot aceluiaşi Timotei îi scria din temniţă, spre sfârşitul perioadei de detenţie: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Timotei, 4:3). Lui Tit, episcopul cretanilor, îi cerea următoarele, cu referire la îndatoririle episcopale: „Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinici şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici. Pentru că mulţi sunt răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători…” (Tit, 1: 9-10). Sf. Ap. Ioan susţinea în prima sa epistolă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. […] Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume. […] Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi” (I Ioan, 4: 1, 3, 5-6). Acelaşi apostol în epistola a 2-a avertizează: „Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul. Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină. Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul” (II Ioan, 1: 7-9). Ioan, încă din prima sa epistolă, scrisese, de altfel, către Bisericile lui Hristos că: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit” (I Ioan, 2:19). Sf. Ap. Petru în cea de-a doua sa epistolă sobornicească arăta la un moment dat: „Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat îşi vor aduce lor grabnică pieire; si mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează” (II Petru, 2: 1-3).

Aceste avertismente şi redacţii au constituit, practic, corpusul doctrinar iniţial, care a pregătit ierarhia Bisericii pentru lupta contra scindărilor şi a depărtărilor de doctrina hristică iniţială. Cert este faptul că în perioada creştinismului primar şi a perioadei luptelor doctrinare (până în secolul al VII-lea) Biserica s-a confruntat cu marcionismul, sabellianismul, arianismul, nestorianismul, monophizitismul, donatismul, priscilianismul, pelagianismul, adopţionismul, docetismul, montanismul sau gnosticismul, nu neapărat în această ordine, şi, de asemenea, nu este aici locul tratării tuturor acestor erezii, care au frământat Biserica creştină de la începuturile sale.

Georges Duby amintea, de exemplu, despre permanenţa, ubicuitatea ereziei, mereu decapitată, mereu renăscută sub multiple faţete, un fel de hidră, care nu a fost mereu la fel de violentă[4]. Conform aceluiaşi cercetător timpul medieval a fost timpul ereziilor învinse/înăbuşite, cu toate că erezia era permanentă, din belşug, endemică, necesară, vitală, organică, dar de fiecare dată învinsă[5].

Gratianus a fost cel care a introdus în Decretum-ul său o definiţie a ereziei, pe care o lansase Sfântul Augustin şi a statuat astfel problema canonic, în timp ce Conciliul Lateran III (1179) i-a dat anatemei pe toţi ereticii, alături de toţi cei ce-i ajutau[6]. Graţian a definit astfel erezia (citându-l pe Sf. Augustin): „Hereticus est, qui alicuius temporali commodi et maxime gloriae principatusque sui gratias falsas ac novas opinions vel gignit vel sequitur. Ille autem, qui huiusmodi hominibus credit, est imaginationem quadam veritatis illusus”[7]. De asemenea, bazându-se pe acelaşi Augustin a continuat: „Qui in ecclesia Christi morbidum aliquid pravuumque sapiunt, si correcti, ut sanum rectumque sapiant, resistunt contumaciter, suaque pestifera et mortifera dogmata emendare nolunt, sed defensare persistent, heretici sunt”[8]. În alt loc Gratianus scrie că Ioan, apocrisariul scaunului oriental a afirmat: „Heresis separat omnem hominem ab ecclesiam”[9].

Cea mai puternică şi penetrantă erezie la nivel de spaţiu asociat ritului oriental, cât, dar cu precădere, şi în cadrele celui occidental a fost „dualismul”, cunoscut ca şi mişcarea cathară în apus sau „bogomilism” în Balcani[10], şi care apare în documente şi cu denumirea de mişcarea „patarină”, termen rezervat prin excelenţă spaţiului italian[11]. Cel mai apropiat teritoriu „infestat” de erezia bogomilă, aflat în contact direct cu Ungaria, este Bosnia[12], unde, de altfel, pontiful Grigore al IX-lea cerea regalităţii maghiare să intervină cu o cruciadă pentru stârpirea acestor eretici, în prima jumătate a secolului al XIII-lea[13].

O. Pecican amintea prezenţa bogomililor la Nordul Dunării încă din secolul al XIII-lea, şi arăta, bazându-se pe un studiu al lui Ş. Papacostea, că patarinii din Banat se aflau în legătură cu paulicienii din Ţara Românească şi Bosnia[14]. Cercetările arheologice din Banat iniţiate de I. Uzum şi continuate de S. Oţa şi ale căror rezultate au fost publicate în revistele Banatica sau Arheologia medievală indică faptul că în urma cercetărilor au fost identificate 81 de morminte din 17 necropole, 38 fiind din secolele XII-XIII, iar 42 aparţinând perioadei secolelor XIV-XV[15]. În necropole au fost stabilite 5 poziţii ale braţelor celor înhumaţi, varianta E fiind cea clasică de îngropare a bogomililor; aceasta are, la rându-i, subvariante[16]. Autorul concluzionează că bogomilii au pătruns în cinci valuri în spaţiul bănăţean, iar cel mai timpuriu s-a înregistrat în secolul al XI-lea (surprins doar documentar), următoarele valuri datând din secolele XII-XIII (2), circa 1366 (din banatul Bulgariei) (3), sfârşit de XIV (cel mai greu de depistat arheologic) (4) şi domnia lui Matia (5)[17]. Există, de asemenea, două goluri de migraţie, care s-au înregistrat în perioada 1250-1366, dar şi sfârşitul secolului al XIV-lea – domnia lui Matia, când nu s-a identificat vreo migrare bogomilă spre Ungaria[18]. Unele investigaţii asupra unor necropole din Banat au adus la începutul anilor ’70 asemenea posibile ipoteze, când s-a identificat o populaţie străină, ce era afiliată practicilor bogomile din Balcani[19].
Continuare la medievistica.ro