Posedă arheologia capacitatea de a atribui etnic culturile cercetate? Ei, iată o întrebare căreia literatura de specialitate românească dar şi străină îi dă două răspunsuri diferite. Primul este negativ şi refuză istoricilor posibilitatea de a atribui etnic descoperirile arheologice aparţinând perioadei menţionate. Al doilea răspuns este pozitiv şi descoperirile arheologice sunt înglobate într-un cadru etnic concret. Anumite aşezări, tipuri de locuinţe sau categorii de anexe sau chiar categorii de inventar sunt atribuite populaţiilor menţionate documentar în arealul respectiv .
Această tendinţă nu este proprie numai istoriografiei din ultimii cincizeci de ani, aşa cum greşit se înţelege uneori, ci se regăseşte şi la marii istorici români din perioada interbelică precum şi în cercetarea europeană actuală. Este aceasta o dovadă de patriotism, de subordonare a cercetării istorice unor deziderate politice? Nici pe departe. Este un demers firesc şi necesar pentru studierea unei perioade în care izvoarele istorice vorbesc, aşa cum vom vedea, de popoare, populaţii, ,,seminţii “, aflate pe un anumit teritoriu şi având o oarecare istorie. Este firesc ca un arheolog care studiază o aşezare să se întrebe cine au fost locuitorii acesteia.
In secolele VIII- XI, conceptul de etnic, în înţelesul de popor, începe să se impună în istoria populaţiilor şi criteriul apartenenţei la un neam începe să le marcheze istoria.
Cele două răspunsuri diametral opuse, de care vorbeam mai sus, reflectă confuzia între conceptele de sinteză etnică şi sinteză culturală. Dacă răspunsul negativ nu ţine seamă de contextul istoric al perioadei, oferit cu atâtea detalii de izvoarele scrise, cel de al doilea supralicitează capacitatea etniei de a crea o cultură proprie, în condiţiile unui sistem social politic deschis şi dinamic aşa cum a fost societatea evului mediu timpuriu.
Cât de corecte şi argumentate sunt însă aceste atribuiri este o chestiune care depăşeşte obiectivul lucrării noastre. Este inutil să abordăm critic atribuirile etnice făcute de istoricii români, bulgari, sârbi, slovaci, ş.a.m.d., toate în principiu corecte dar având, poate, o anumită marjă de eroare. Demersul nostru îşi propune să analizeze, pe de o parte, informaţiile oferite de izvoarele scrise privitoare la această chestiune, iar pe de altă parte, să vadă care din popoarele menţionate în izvoare, au locuit în teritoriul sud-carpatic.
Izvoarele istorice bizantine, maghiare, ruseşti, occidentale, menţionează numeroase populaţii pentru care foloseşte termenii de ,,neamuri”, ,,seminţii” ,,popoare”. Ne întrebăm însă dacă aceste populaţii formau o etnie în accepţiunea modernă a cuvântului, aşa cum este definită de sociologie.
Din perspectiva sociologică, etnia este o comunitate umană având origine comună, ocupând acelaşi teritoriu, participând la aceeaşi istorie, având interese şi aspiraţii comune, înfruntând aceeaşi soartă şi având acelaşi destin . Cu alte cuvinte se vorbeşte de o unitate în privinţa originii, istoriei, teritoriului şi intereselor.
Dacă în privinţa originii şi istoriei comune lucrurile sunt clare, la toate populaţiile fiind menţionaţi strămoşii precum şi ocupaţiile, evenimentele istorice care le-au marcat etc., în privinţa teritoriului şi a intereselor, lucrurile trebuie privite din perspectivă istorică. Izvoarele din secolele VIII-XI menţionează populaţii sedentare care locuiau din vechime în anumite teritorii (de pildă populaţia romanică din Dalmaţia sau vlahii din Balcani), precum şi populaţii nomade (cum au fost turanicii) sau populaţii cu vădite preocupări agricole, dar care migraseră din alte zone: slavii, bulgarii, ungurii. Fenomenul de migraţie nu trebuie confundat cu nomadismul. Pecenegii au fost semi-nomazi deplasându-se, după anotimp, pe un areal întins, însă decizia lor de a migra în imperiu a fost târzie şi a aparţinut doar celor două triburi conduse de Kegen. Trecerea dincolo de Dunăre a triburilor conduse de Tirach se aseamănă prin evenimentele produse, evoluţie şi mai ales final cu o invazie, decât cu o migraţie.
Datorită nivelului tehnic scăzut al timpului o populaţie aflată în migraţie, pornită să-şi caute o nouă ţară, şi care parcurge mii de km pe jos poate fi confundată uşor cu triburi nomade. Doar că, în timp ce nomazii se deplasează în permanenţă într-un areal, emigranţii au o ţintă şi obiective clare. Ţinta o constituia Imperiul Bizantin. Obiectivele erau circumscrise idei de a-şi constitui un stat. Că a fost aşa o demonstrează însăşi evoluţia evenimentelor în cazul ţaratului bulgar, regatului maghiar şi micilor state slave.
Din perspectivă istorică, interesele comune (menţionate în definiţia etniei) vădesc practicarea anumitor ocupaţii care au dezvoltat un tip de economie. De pildă păstorii au un interes comun în găsirea unor locuri bune pentru creşterea animalelor, paza acestora etc. Din acest motiv practică transhumanţa sau chiar migrează.
Dacă, în prezent, teritoriul pare să fie un lucru clar, fiecare popor având un loc bine stabilit în geografia istorică, indiferent de oscilaţiile politice ale graniţelor, perioada secolelor VIII- XI se înscrie într-o perioadă oarecum neclară sub acest aspect. Pe de o parte, asistăm la odiseea unor popoare aflate în căutarea de noi teritorii care să permită practicarea ocupaţiilor strămoşeşti, cum au fost slavii din nordul Dunării, bulgarii, mai târziu ungurii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre pecenegi, uzi, cumani, care datorită semi-nomadismului ancestral s-au sedentarizat greu şi preferau expediţiile de jaf.
Pe de altă parte asistăm la formarea unor state, mai mult sau mai puţin organizate, state care impun, la un moment dat, graniţe politice, cum a fost statul bulgar în graniţele Imperiului Bizantin sau aşa-numitelor ,,imperii” ale populaţiilor de stepă, de fapt teritorii vaste aflate sub dominaţia unor uniuni de triburi de stepă, cum au fost avarii, chazarii, pecenegii. Tendinţa de organizare a unui stat este o dovadă că în secolele VIII- XI populaţiile erau deja conturate din punct de vedere etnic.
Între populaţie şi popor exista însă o diferenţă. Fireşte că în acest domeniu, suntem tributari, oarecum, traducătorilor de cronici, documente, hrisoave. Se pare însă că prin ,,popor”, se înţelegea populaţia aflată la un moment dat în graniţele unui stat. Cronicarii bizantini, vorbind despre faptele împăraţilor, fac trimitere de multe ori la popor, fără a preciza populaţiile componente ale Imperiului, referindu-se doar la poporul romeilor, adică la locuitorii imperiului. Ori, Imperiul Bizantin era un stat multi-etnic. In cazul Imperiului Bizantin, termenul de popor desemna locuitorii imperiului, cetăţeni sau nu.
In noile stătuleţe însă populaţiile îşi menţin autonomia, cum era cazul vlahilor din cadrul ţaratului bulgar. Statele medievale create de bulgari, slavi, unguri, nu erau însă state ,,naţionale” aşa cum întâlnim în epoca modernă, ci erau organizate pe principii militare, de stăpânire a unui teritoriu, de păstrare a unui anumit tip de economie sau de autonomie faţă de modelul bizantin de organizare. Statele din evul mediu-timpuriu erau organizate prin forţă, prin război şi cuprindeau în graniţele lor populaţii diferite etnic. Conducerea era asigurată de tribul cel mai puternic al populaţiei care avea puterea militară de a asigura paza graniţelor şi administraţia, manifestată uneori doar prin perceperea impozitului. Aceeaşi populaţie dădea şi numele noii formaţiuni statale.
Etapele parcurse de statele noi apărute pe teritoriul Imperiului Bizantin erau: 1) enclavă etnică (cu sau fără atribuţii militare); 2) autonomie (de genul ,,sclavinii”, ,,bulgarii”); 3) independenţă; 4) extindere teritorială; 5) stat. Extinderea putea fi treptată şi relativ paşnică aşa cum vedem în cazul slavilor sau violentă, pe cale militară, ca în cazul bulgarilor. (VA URMA)