EXCEPTIONAL. Sf. MOASTE DE LA AIUD AU IZVORÂT A TREIA OARĂ MIR

Minunea s-a repetat din nou la Manastirea Petru Voda. Fratele Danion a ajuns cu moastele la manastire si ne-a dat sa ne inchinam si sa ne bucuram sufletele cu mireasma dumnezeiasca a mirului. In timp ce tineam raclita in mana am observat ceva stralucitor si umed pe suprafata sfintelor moaste;
Continuare la Apologeticum

COMORI DEJA GĂSITE

Comori deja găsite.

Pagini de pseudo-arheologie

scris de Gelu Munteanu

A găsi o comoară este o obsesie. Din toate timpurile. Şi loteria norocoşilor a întreţinut mereu renaşterea continuă a vânătorilor de comori. Oare brăţările dacice nu au făcut la fel?

Pentru că în Evul Mediu nu a fost altfel, am făcut aici un grupaj de date privitoare la comori pe care nu le-au găsit arheologii. Nu cred că este complet, dar este foarte semnificativ prin mesajele conţinute.

1366, Turda

Cu prilejul stabilirii hotarelor oraşului Turda, către Aiton, după ce se trece de „Drumul voievodului”, se ajunge la o groapă pe care pârâtorii o socotesc drept un semn de hotar distrus cu rea-voinţă. Li se răspunde, că de fapt, în acel loc fusese căutat un tezaur (tesaurum).

Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania. Vol. XIV. Bucureşti, 2002, nr. 98, p. 171.

1476, Suceava

Giovanni Maria Angiolello, relatează: „locuitorii fugiseră şi lucrurile lor parte fuseseră luate cu ei, iar altele fuseseră ascunse în pământ. Turcii au găsit multe din ele, deoarece sunt meşteri în a găsi astfel de lucruri ascunse şi îngropate […], astfel au fost găsite puţuri cu grâne şi alte lucruri îngropate.

Călători străini despre Ţările Române. I, Bucureşti, 1968, p. 136-138.

1538, Suceava

Mustafa Gelalzade:

„Petru, cu scopul de a-şi apăra averea, a îngropat-o într-o parte a cetăţii şi după aceia a fugit. Dar îndată ce sultanul a aflat despre acest lucru, a chemat pe imbrohorul său (mirahor) Husein-aga şi l-a însărcinat cu descoperirea tezaurului. Husein-aga, în urma înaltului ordin primit, a început să sape în locurile unde se credea că ar fi fost îngropat tezaurul. Făcându-se săpăturile cuvenite, s-au descoperit lucrurile şi averea lui Petru, care se compunea din următoarele obiecte şi anume: berbeci de argint, carafe, ibrice, cuşme, pahare, săbii încrustate cu pietre preţioase, săbii germane, săbii foarte înguste şi cu vârful ascuţit, perle preţioase, giuvaericale, vase preţioase de pus flori, cămăşi de mătase, cărţi legate în argint şi aur, evanghelii, cruci, monede în mare cantitate, obiecte şi mărfuri asemenea, şi obiecte de podoabă şi lux, stofe de mătase şi multe alte lucruri care pot fi descrise de pana autorului”

Cronici turceşti privind Ţările Române. I, Bucureşti, 1966, p. 270.

1601, Suceava

Andrea Bobbi din Faenza scrie că „monsieniorul nostru l-a înştiinţat pe Mihai domnul român … că s-ar afla la Suceava, cetate din Moldova, o comoară [îngropată] în pământ”: Episcopul se oferă să-l ducă personal pe Mihai. I-a şi pus pe oameni să sape.

Călători străini despre Ţările Române. IV, Bucureşti, 1972, p. 191.

1604, Suceava

Ştefan Balthazar, scrie că episcopul de Argeş a venit la Suceava în haine de mirean şi nu s-a ruşinat să sape o comoară în cetatea Sucevei […], iar alţii după el săpând mai adânc temeliile turnului au năruit turnul cetăţii.

Călători străini despre Ţările Române. IV, Bucureşti, 1972, p. 187.

1610, Sibiu

Trupele principelui Gabriel Bátori pătrund în Sibiu. „Duşmanii au avut astfel pricină să caute comorile ascunse, să sape şi să scormonească prin toate zidurile şi locurile tainice, ca viermii într-un caş stricat, încât unele clădiri frumoase s-au prăbuşit ici şi acolo…”

Georg Kraus, Cronica Transilvaniei. 1608-1665. Bucureşti, 1965, p. 9-10.

1611, Curtea de Argeş

Acelaşi principe: „A pricinuit mari pagube mai ales mănăstirii Argeşului, vestită până departe, care n-are seamăn în împrejurimi. Deoarece mănăstirea era acoperită cu plumb, Bátori a poruncit sî se scoată plumbul şi a găsit în vârful clopotniţei bisericii o comoară mare, pe care a răpit-o”.

Georg Kraus, Cronica Transilvaniei. 1608-1665. Bucureşti, 1965, p. 11.

1636, Transilvania

„În acest an, principele Gheorghe Rákóczy I a pus ca toate locurile ascunse şi pivniţele din Gherla şi Făgăraş să fie deschise şi cercetate. El a luat în stăpânire o comoară frumoasă ascunsă de fratele Gheorghe, locotenentul reginei Izabela, şi de alţi principi răposaţi întru Domnul.”

Georg Kraus, Cronica Transilvaniei. 1608-1665. Bucureşti, 1965, p. 92.

1638, Transilvania

„Între lucrurile sale s-au găsit şi câteva scrieri vechi, scrise în limbile română şi greacă, pe care le adusese călugărul în taină din Ţara Românească, privitoare la nişte comori mari şi vechi care s-ar găsi atât în cuprinsul Transilvaniei, cât şi în Ţara Românească. Printre ele s-a găsit o scrisoare şi însemnare care îndruma spre marea comoară a lui Ioan al II-lea [Sigismund Szapolya], care s-ar găsi îngropată mai sus de oraşul Sibiu, lângă râul Cibin, la poalele munţilor, în apropierea satului Orlat, fiind arătat la ce depărtare de sat şi de râu se găseşte, la ce adâncime şi mărimea comorii. Principele a pus să se sape în lung, în lat şi în adâncime timp de două luni, cum se poate vedea şi astăzi. Nu se ştie dacă s-a găsit ceva. Mulţi au avut îndoieli şi au spus că această mare străduinţă este zadarnică, deoarece s-a ţinut seama, când s-au făcut săpăturile, de cursul de azi al Cibinului, şi nu de matca lui veche, care se putea încă vedea. Se spune că principele voia să se sape mai departe, dar unii dintre domnii ţării nu l-au sfătuit să continue. Câteva dintre scrierile privitoare la comorile ce s-ar găsi în mănăstirile Ţării Româneşti au fost trimise de principele Rákóczy lui Matei Vodă, care, cu ajutorul acestor scrieri, ar fi reuşit să găsească şi să adune comori însemnate.”

Georg Kraus, Cronica Transilvaniei. 1608-1665. Bucureşti, 1965, p. 102.

1653, hotarele Nistrului

„Se spune că în apropierea Nistrului ar fi plecat călare într-un loc anumit, însoţit de doi slujitori ai curţii, şi ar fi îngropat acolo o parte din tezaurul său, tot numai de aur, iar după ce a făcut acest lucru, Lupu i-ar fi ucis cu mâna sa pe aceşti slujitori, pentru ca ei să nu trădeze locul, purtându-se ca un adevărat tiran.”

Georg Kraus, Cronica Transilvaniei. 1608-1665. Bucureşti, 1965, p. 155.

Le-a adunat pentru Medievistica,

Gelu Munteanu

CUM NE PREGĂTIM PENTRU SF. PASTE ( I V) . REEDUCAREA DE LA ,,PITESTI,,


Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008. ,,Reeducarea,, de la Aiud avea ca scop uciderea fizică sau sufletească a studenţimii române încarcerate de comunişti.

Primul martir
Moartea studentului Niţa Cornel

Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost introdus direct în focurile “reeducării”, adică în torturi cumplite, alături de noi ceilalţi. Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice, aplicate de însuşi Ţurcanu şi de echipa sa de peste treizeci de torţionari. Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi, la fel.
Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună:
– Măi, fiţi atenţi! Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare!
Uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar. Pe civilul din frunte 1-am recunoscut imediat după figură. Era losif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.
– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor losif Kişinevschi. În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise:
– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Suntem torturaţi!
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător.
– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic! Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi mersi de regimul uman pe care vi-1 aplicăm!
Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră.
Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit. Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.
Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi, privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său.
– Să te dezbraci imediat!
Astfel bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi 1-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj, până a rămas aşa, spânzurat în cea mai dureroasă poziţie. Apoi Ţurcanu a luat o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi a început să-1 lovească pe Niţă. îl lovea cu parul peste faţă, cu ferocitate crescândă. La fiecare lovitură peste obraz, capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga, având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum, la o lovitură mai puternică, oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd, ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură, i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima întipărită în ei. începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche.
Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir, căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngănind fără viaţă, a mai fost lovit de câteva ori. Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător, sânge amestecat cu carne, zăceau acum în mijlocul camerei. Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel 1-au scos pe coridor, de unde 1-au luat gardienii să-1 ducă mai departe…(Gheorghe Andreica -Mărturii, Mărturii…

Bibliografie, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008, p.90-91

CUM NE PREGĂTIM PENTRU SF. PASTE ( I II) . pr. ILIE LĂCĂTUŞU

Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008. Redau medalionul dedicat părintelui Ilie Lăcătuşu.





Părintele Ilie Lăcătuşu – suferinţa care sfinţeşte

Darul Duhului Sfânt umbreşte Biserica lui Hristos şi o călăuzeşte până la sfârşitul veacurilor către împărăţia cea veşnică. O mare binecuvântare dăruită zilelor noastre de Dumnezeu, spre adeverirea vieţii celei înnoite prin Duhul Sfânt, sunt Sfintele Moaşte ale celor ce au bineplăcut lui Dumnezeu. Trupurile nestricăcioase ale sfinţilor au fost dintotdeauna izvor de bucurie, pace şi mângâiere duhovnicească celor ce se închină lor cu credinţă şi dragoste.

II*

După aflarea moaştelor Sfântului Ioan Iacob în 1980, o altă mare binecuvântare s-a dăruit binecredincioşilor români în ziua de 29 septembrie 1998, când trupul preotului Ilie Lăcătuşu, plecat la Domnul în urmă cu 15 ani, a fost găsit întreg şi răspândind bună mireasmă. Trupul avea o greutate de 7-8 kg şi toate caracteristicile Sfintelor Moaşte: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, nepricinuind teamă celor ce-1 privesc, ci bucurie duhovnicească, dând impresia unui om care doarme.

Cine este, de fapt, Părintele Ilie Lăcătuşu?

Este un preot care s-a sfinţit nu în mijlocul pustiei, ci în prigoana comunistă, îndurând cu smerenie şi fără compromisuri umilinţa vieţii de întemniţat. A fost arestat în mai multe rânduri şi a cunoscut regimul crunt de la Canal, fiind inclus în brigada de preoţi destinată exterminării. După coloniile de muncă de la Galeş şi Peninsula, îmbolnăvindu-se grav, este trimis la Târgu-Ocna, unde găseşte o atmosfera de rugăciune şi dragoste frăţească. Eliberat pentru o scurtă perioadă de timp, este arestat iarăşi şi trimis în Deltă, la Periprava, unde îşi va arăta cu discreţie măsura duhovnicească. Acolo se afla şi părintele Iustin Pârvu, care povesteşte întâmplări vrednice de Vieţile Sfinţilor, minuni mari ce le lucra Dumnezeu în colonie cu cei ce-L mărturiseau.

Părintele Ilie Lăcătuşu a rămas în amintirea celor care 1-au cunoscut ca un om al rugăciunii. Cei care aveau ochi să vadă, observau că indiferent de ce se întâmpla în jurul său, părintele era neîncetat cu mintea în Dumnezeu, al cărui Nume îl chema în toată vremea. Nu vorbea mult, dar cuvântul lui avea putere mare, dăruind har celor ce-1 ascultau. A sprijinit, cu rugăciunea şi cuvântul, cu blândeţea şi bunătatea, multe suflete slăbite pe drumul Golgotei, ridicându-le către Dumnezeu.

După eliberare a lucrat o vreme ca zidar la Bolintin, în apropiere de Bucureşti. Domnul a vrut să lămurească în cuptorul ispitelor pe robul său şi ca unui alt Iov i-a luat pe rând copiii, din cei cinci rămânând în viaţă doar o fată. Părintele Ilie a primit cu credinţă şi această încercare, predându-se cu totul voii lui Dumnezeu. După câţiva ani şi-a reluat cu smerenie slujirea preoţească în satele Gârdeşti (Teleorman) şi Cucuruzu (Giurgiu), făcându-se credincioşilor pildă de rugăciune şi fapte bune.

Duhul lui Dumnezeu era cu Părintele Ilie, pentru că zice Domnul: „Spre cine voi căuta, decât numai spre cel blând şi smerit cu inima”…

în prezent moaştele Părintelui Ilie Lăcătuşu se află în cripta de la cimitirul “Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Ciuleşti (Bucureşti), într-o raclă de sticla.

Cei care ajung să se închine moaştelor Părintelui Ilie cel mult pătimitor mărturisesc toţi că harul lui Dumnezeu este cu aleşii Săi şi că El poartă grij ă de sfinţii Săi.

Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008, p. 140-141

SFINTII AIUDULUI AU REPETAT MINUNEA DE LA IASI

SLAVA LUI DUMNEZEU!

Va anuntam cu bucurie ca in cadrul conferintei tinuta de fratele nostru Danion Vasile, azi 19 martie la Iasi, in care au fost prezente si sfintele moaste ale Sfintilor Inchisorilor de la Aiud, au izvorat din nou mir cu buna mireasma din sfintele moaste. La aceasta ora(22:45) are loc citirea Acatistul Sfintilor Inchisorilor.

Parintele Justin afland despre aceasta minune a zis ca Sfanta Parascheva este cea care vrea sa confirme sfintenia mucenicilor de la Aiud.
Continuare la Apologeticum
a se vedea si Aleccsa Galery

CUM NE PREGĂTIM PENTRU SF. PASTE ( I I) . GEORGE MANU

Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008. Redau medalionul dedicat profesorului George Manu.

George Manu – “Rectorul Universităţii Aiud”

Descendent din spiţa Voievodului Martir Brâncoveanu (marele vornic Mihail Manu se căsătoreşte, pe la sfârşitul sec. XVIII, cu Smaranda, strănepoata Domnitorului), George Manu (1903-1961), după o temeinică educaţie în familie, îşi desăvârşeşte studiile în chimie-fizică şi radioactivitate la Sorbona, susţinând doctoratul la Institutul doamnei Curie. Deşi Marie Curie îi propune să rămână definitiv în laboratoarele pariziene, George Manu alege să se întoarcă în ţară, unde devine asistent la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti.
Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale – zidirea unei Românii noi, a duhului – activează în organizaţiile anticomuniste ale vremii. In 1948 este arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ajuns în Zarea Aiudului, marea sa dragoste, cultura uriaşă sprijinită pe o memorie fenomenală şi vocaţia de dascăl îl transformă repede în omul cel mai iubit, respectat şi solicitat de deţinuţi, devenind neoficial “Rectorul Universităţii Aiud”. Cei care 1-au cunoscut aici mărturisesc deopotrivă că George Manu era şi un iubitor al rugăciunii inimii, în care adeseori se adâncea, trăgându-şi viaţă şi putere din chemarea numele lui Hristos.
Izolările repetate, foamea, frigul îl îmbolnăvesc de T.B.C. ganglionar şi pulmonar. Colonelul Crăciun, şeful “reeducării” din Aiud, îi oferă vindecarea în schimbul lepădării de credinţa sa şi a activării în slujba regimului comunist. Refuzul profesorului a fost categoric. Astfel, groapa comună de la Râpa Robilor a mai primit un trup de martir, iar cerul, un rugător pentru neamul românesc.
Domnul profesor Manu a fost un om cum nu am mai întâlnit un altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă îndeobşte. Fiecare aveam defecte şi ne-am creat complexe felurite din slăbiciuni. Dânsul nu a avut nici o stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, renunţând chiar la porţia sa de mâncare numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâşie de suferinţă.
Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu, era veşnic cu mâna întinsă să dea şi cu sufletul deschis. Nu a fost nici o întrebare, după câte îmi amintesc, care să îi fi fost pusă şi la care el să nu fi dat răspunsul competent, în literatură, filozofie, mecanică, fizică, chimie, istorie, religie, politică, în toate acestea avea temeinice cunoştinţe. Un om cu adevărat enciclopedic.
Nu exista un singur om în Aiud să nu-i fie îndatorat cu ceva. Fie cu o cunoştinţă în plus, fie cu învăţarea unei limbi străine, fie cu un sfat într-un moment de depresie, cu toţii am luat ceva de la domnul profesor Mânu.
(Mărturii extrase din Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie)
Istoria o ştia şi ne-o preda conjugând evenimentele pe tot cuprinsul Europei. Geografia o preda în mare amănunt, îmi amintesc că pe timpul când se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: “Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!”.
N-au trecut decât 3-4 zile şi circula în toată Zarea o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzând producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe…
La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirând migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei pe alte plăcuţe.
Acesta era omul! O comoară inestimabilă, care se dăruia cu o dragoste infinită tuturor celor care doreau să înveţe.
(Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie)

Bibliografie> Fericiti cei prigoniti-martiri ai temnitelor romanesti, Ed. Bonifaciu, 2008, p.56-57

CEA MAI MARE NECROPOLĂ MEDIEVAL-TIMPURIE

Cea mai întinsă necropolă medieval-timpurie datată în secolele VIII-X se află, cum era de aşteptat, tot în judeţul Ialomiţa, la Platoneşti. Necropola are 630 de morminte, dintre care doar 80 sunt morminte de inhumaţie, restul fiind morminte de incineraţie în urnă, în casetă sau în groapă. Până în prezent în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) au fost cercetate circa 3000 de morminte răspândite în peste 40 de necropole şi morminte izolate. Aceste necropole de incineraţie cu morminte foarte aproape de suprafaţa actuală a solului, la aproximativ -0, 50 m, ridică numeroase întrebări privind etnia dar şi religia celor care, dupa o mie de ani de creştinism, încă mai practicau rituri arhaice. Şi asta doar la un pas de cetăţile bizantine de pe Dunăre. La acea dată mai practicau incineraţia doar slavii albi sau necrestinaţi şi ruşii. Pe linia tradiţiei daco-romane ar mai fi putut păstra un astfel de rit populaţia romanizată de la Dunăre, însă aceasta se consideră a fi fost demult creştinată. Prin definiţie, creştinismul practică inhumaţia.
De-a lungul timpului arheologii au propus cele mai inedite explicaţii. Au mers până acolo încât au considerat că cel puţin, până la acea dată, existau populaţii care, deşi creştine, îşi respectau ritul ancestral. Ipoteza nu este lipsită de temei. Regiunea care formează sudul României de azi, deşi în trecut se afla foarte aproape de Imperiul Bizantin, de cel mai activ focar de creştinism, totuşi nu se afla sub jurisdicţia Bizanţului şi prin urmare scăpau oarecum presiunilor Bisericii oficiale. Nici chiar Europa de Vest aflată sub jurisdicţia Romei nu stătea mai bine. De pildă d-abia în secolul VIII se ajunge la o unificare a liturghiei.
Şi cercetările antropologice au dovedit că existau şi populaţii mediteranoide care, la acea dată, mai practicau incineraţia. De pildă, necropolele de la Guşteriţa şi Ocna Sibiului deşi sunt amândouă de incineraţie şi aflate în apropiere, au aparţinut unor populaţii antropologic diferite. Deoarece incineraţia pe rug nu era completă s-au mai păstrat fragmente de oase care au putut fi analizate. Astfel că, s-a ajuns la concluzia că una aparţinea unei populaţii mediteranoide. In cadrul acesteia mormintele erau simple. Cealaltă aparţinea unei populaţii est-europoide şi mormintele erau duble. Era aşadar confirmat un mare strateg bizantin, Mauricios, care menţionează în opera sa, că femeile slave sunt aşa de cuminţi încât la moartea soţilor preferă să moară, lăsându-se ştrangulate, decât să mai trăiască.
Şi iată cum un izvor literar bizantin este confirmat de o descoperire arheologică şi întărit de o cercetare antropologică. Şi toate trei ne dau dimensiunea umană în evul mediu-timpuriu, credinţe şi practici funerare, relaţii sociale.
Până la publicarea necropolei de la Platoneşti de către Gh. Matei, pe care şi eu o aştept cu nerăbdare, nu ne rămâne decât să ne minunăm de câtă istorie acumulează pământul. Mai multă decât într-o bibliotecă.

Bibliografia problemei in
Emilia Corbu, Sudul Romaniei in evul mediu-timpuriu (sec.VIII-XI). Repere Arheologice, Ed. Istros, 2006, p.46-69

DESPRE ECONOMIE CU ROMANIA PROFUNDA

NEVOILE SI NEAMUL
de Alin Voicu

Nu este sărac cel ce n-are nici o agoniseală, ci cel care pofteşte multe.“1 (Sf. Ioan Gură de Aur)

Al treilea pilon în edificiul distributist este remoralizarea pieţelor. Este clară legătura indisolubilă dintre contextul moral al pieţei şi dreptatea şi libertatea societăţii în general. În pieţe (re)localizate se evidenţiază imediat moralitatea participanţilor. Remoralizarea pieţelor nu trebuie să însemne reformarea modelului moral şi naţional local – dimpotrivă, românul trebuie să-şi dezvolte propriile principii bazate pe istoria şi religia sa, pe contextul geografic şi politic şi pe prieteniile, alianţele şi relaţiile pe care le poate dezvolta fără a se „izmeni“.

Accepţiunile adevărului, binelui şi răului sunt esenţiale pentru o societate care oferă libertate de acţiune. Iar o asemenea societate este bazată pe ceea ce gândesc oamenii. De aici lupta acerbă pentru mintea lor purtată prin şcoli, manifestări culturale, televiziune şi politică. Apare de aici o tendinţă de a crea un mediu cultural iluzoriu, în care discuţiile se învârt numai în jurul anumitor probleme considerate de cei care finanţează discuţiile drept valide şi în care cei care ar putea exprima adevăruri se autocenzurează2.

Mai mult, cei care ştiu să se descurce pledează uneori pentru o „societate (civilă, bineînţeles) a legilor“, conştienţi de subtilul adevăr că „cine împarte parte-şi face“, mai ales prin folosirea unui instrument grosier precum legea. Nu legi îi trebuie românului, fire independentă, trăsătură imperială, ar zice unii, ci un cadru economic, social, legal în care omul să poată fi lăsat în pace să-şi vadă de treaba lui, fără a i se opune forţa sau legea3.

Aceasta înseamnă a păstra şi promova semnificaţia de a fi român în lume, de a trăi, munci şi crea sub partea de cer a românului. În momentul acesta al istoriei trebuie încurajată organic vederea specific românească asupra lumii, vieţii şi economiei politice. Din fericire, aceasta nu necesită un început ex nihilo, pentru că eforturi remarcabile au existat la români în mai toate domeniile4. Cere însă, cu insistenţă, ca românul să înceteze a se autoflagela şi a căuta tot felul de soluţii noi, progresiste şi revoluţionare, dar venetice, la toate problemele, devenind diferit datorită ideilor şi îndrumării altora. Trebuie eradicată teoria defetistă a lui „la noi nu se poate“ şi a implicaţiei că trebuie să fim şi noi în rând cu „lumea“ – aşa cum e definită ea de alţii (UE, FMI, Hollywood etc.).

Se discută mult, de exemplu, despre faptul că România are mai mulţi ţărani (sau, cel puţin, oameni care trăiesc în mediul rural) decât majoritatea ţărilor din UE şi că nu este destul de industrializată. Rămâne un mister motivul pentru care acest fapt este un subiect de discuţie, din moment ce reflectă cultura românilor iar industrializarea cu orice preţ5, uneori chiar bezmetică, românul a mai trăit-o, ca experiment marxist. Aici ne-a adus istoria şi soarta noastră în lume – un popor caracterizat, în esenţă, prin dorinţa de a avea propriul petec de pământ şi a fi lăsat în pace. A face saltul logic că trebuie redus numărul ţăranilor pentru că aşa e în alte ţări şi că aşa creştem avuţia naţională sau nivelul de trai este cel puţin eronat, dacă nu maliţios. „Nu este sărac cel ce nu are nici o agoniseală ci cel care pofteşte multe.“ Mai mult, a crea o societate care se comportă ca francezii, englezii, spaniolii etc. dar care vorbeşte limba română nu are nici un sens şi nici un viitor ca societate românească.
Continuare la A treia forta. Romania profunda

CUM NE PREGĂTIM PENTRU SF. PASTE ( I )

Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008. Redau medalionul dedicat parintelui profesor Dumitru Staniloaie.

Preot Profesor Dumitru Stăniloae

Dumnezeu 1-a ales pentru a fi cel mai mare teolog român al secolului nostru şi, după părerea multora, cel mai mare teolog al Ortodoxiei veacului XX. A trecut prin catacombele închisorilor comuniste între anii 1957-1963, dăruind cuvântul lui Dumnezeu celor din suferinţă şi luând cununa mărturisirii. A lăsat o operă teologică unică prin vastitate, adâncime şi originalitate.

Crăciun la Aiud cu Părintele Stăniloae

Frigul era crâncen. Din mulţimea de peste o sută ne-au separat pe câţiva ne-au băgat într-o încăpere în care erau îngrămădite saltele vechi din care, prin spărturi, mai ieşeau şomoioage de paie putrede. Pe seară “au uitat” să ne mai dea de mâncare. Ne-au încuiat. Geamurile erau sparte şi viscolul trimitea trâmbe de zăpadă ce ne pudrau din belşug. După miezul nopţii eram ca lemnul.
Lângă mine se nimerise un bătrânel slab, deosebit de sfios. Părea că-şi cere iertare pentru vreo stângăcie involuntară.
Zilele Crăciunului au trecut, pot spune, plăcut. Bătrânelul, despre care am aflat curând că este părintele Stăniloae, marele teolog, ne vorbea în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea se lăsa o linişte deosebită. Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Toate se topeau sub glasul blând al celui mai strălucit reprezentant al Ortodoxiei, care-şi ducea şi el crucea pentru slava lui Hristos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre alţi osândiţi, şi ei apărători ai neamului şi ai Bisericii sale. în condiţiile acelea vorba lui era balsam, un neaşteptat dar ceresc pentru mulţimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci de la Aiud. Dragostea ce se revărsa din cuvintele sale ne încălzea şi ne ţinea de foame.
Puteam eu oare – şi nu numai eu – să-1 las să spele pe jos cimentul îngheţat sau să ducă tineta?…
Am încercat să-i dau cojocelul pe care-1 aveam să-1 pună sub dânsul şi l refuzat cu o hotărâtă ridicare a mâinii:
– Nu, dragul meu! Ai pedeapsă mare, nu te voinici! Eu… voia Domnului! îSte câteva zile ne vom întoarce în celular. Acolo nu e aşa de frig, suntem mai : apăraţi.
Am insistat, dar nu 1-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-1 mai înveleam, ba-1 simţeam cum încearcă să mă ocrotească.
La întoarcerea în celular, părintele Stăniloae a nimerit trei celule ‘dincolo de noi. Prin Morse ne comunica cu competenţă şi dragoste însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Era un izvor de înţelepciune. Era lumina din întunericul ce ne înconjura, hrană sufletească, sprijinul harului dumnezeiesc ce se revărsa peste noi prin robul Său, preotul, martirul Dumitru Stăniloae.

(Din amintirile lui llie Tudor)

Bibliografie. Fericiti cei prigoniti. Martiri ai temniţelor comuniste, Ediţie îngrijită de Matei Marin, Editura Bonifaciu, 2008, p. 50-51

O MIE ŞI UNA DE ZILE (IX)

O ALTĂ IPOTEZĂ DESPRE ALFABETUL CHIRILIC

V-am mai povestit despre unul dintre cei mai influenţi sfinţi bizantini a cărei activitate are consecinţe până în zilele noastre. Este vorba despre Constantin, filosoful din Tesalonic, care înainte de moarte s-a călugărit sub numele de Chiril, după ce aproape o viaţă întreagă studiase limbile slave şi crease alfabetul care îi poartă numele, adică alfabetul chirilic. De fapt, el a creat un alfabet mai complicat care se numea glagolitic. Prin simplificarea acestuia s-a obţinut alfabetul chirilic. Consecinţa cea mai apropiată a fost creştinarea slavilor şi ruşilor prin traducerea Bibliei în limba lor. Misionarii bizantini propovăduiau în limba poporului.
Consecinţa cea mai îndepărtată a fost că a contribuit la păstrarea limbii române vechi până în secolul XIX. Alfabetul chirilic a fost folosit şi în România până la 1864. Sinceră să fiu eu îl regret. Pare ciudat ce spun dar, cele 43 de litere ale alfabetului chirilic acopereau şi sunete specifice limbii vechi româneşti şi care în alfabetul latin doar cu 24 de semne, nu se regăsesc. Pentru că aceste sunete nu puteau fi transpuse în scris, limba scrisă şi colateral limba română vorbită s-a modificat. Dar nu asta voiam să vă spun.
Alfabetul glagolitic creat de Chiril avea pe lângă multe litere din alfabetul grecesc, destul de restrâns şi acela ca sonoritate, şi multe semne corespunzătoare sunetelor specifice limbii slave. Dacă o parte din ele se puteau regăsi în alfabetele vremii, altele erau cu totul inedite. Se ridica întrebarea de unde provin. O parte din răspunsuri le dă Emil Takianos în lucrarea ,,Sf. Chiril şi Metodiu şi culturalizarea slavilor,,. Cercetătorul grec precizează că, pe lângă studiile efectuate de Chiril pe limba vorbită de slavii de lângă Tesalonic, s-a folosit şi de o misiune bizantină în Khazaria, şi a rămas un timp în Cherson (cetate bizantină în Crimeea) pentru a studia limba rusă şi a învăţa ebraica.
Ei bine, am citit de curând că Viktor Petrov, un distins istoric şi arheolog ucrainean, de o mare probitate ştiinţifică şi morală, a avut o intervenţie şi cu privire la alfabetul chirilic. In treacăt fie spus, Petrov a fost cel care i-a salvat pe karaiţi de la exterminare în timpul celui de-al doilea război mondial. A intervenit la comandamentul german şi le-a dovedit că doar religia este evreiască la karaiţi, originea este khazară şi deci turcică. Karaiţii au trecut astfel în partea ocupată de Ucraina.
Petrov susţine că în alfabetul chirilic se găsesc semne preluate de la un sistem de scriere folosit şi de khazari cât şi de ruşi şi utilizat încă în secolele IX-XI, deci exact perioada când Chiril aplica noul alfabet în Moravia. Opinia este foarte interesantă. Ne-am fi aşteptat ca evrei khazari să folosească alfabetul ebraic şi nimeni nu se îndoia că filosoful Constantin l-a studiat. Dar să vii cu opinia unui sistem de scriere propriu, cu rune ruseşti, este într-adevăr inedit. Interesant!
Dată fiind sărăcia datelor arheologice şi literare doar Sf. Chiril ar putea să ne lumineze cu privire la sistemele de scriere din care s-a inspirat. Până atunci, alfabetul creat de el continuă se fie folosit de peste o sută de milioane de oameni din lumea întreagă.