Moartea prematură a lui Mile Cărpenişan mi-a reamintit aspectul tragic al vieţii, al timpului care se scurge mereu în defavoarea noastră. Viaţa e o cursă cu cronometru. Nu ştim niciodată când se zice ,,Stop,,. Mi- a reamintit implicit şi drama poporului sârb petrecută în anul 2000. Mile s-a purtat atunci ca un ziarist profesionist spunând ce a văzut şi ce a simţit, refuzând să ia parte la jocul politic al momentului.
Aproape nimeni nu a spus că acel conflict inter-etnic este un pretext pentru a dezmembra fosta Iugoslavie, deşi toţi ştiau asta. Că de fapt acel război a fost între un proiect politic şi o realitate etnică. Proiectul politic era acela a unui mare stat slav în centrul Europei şi a fost susţinut încă din secolul XIX de Rusia Ţaristă. Toate statele europene au privit Iugoslavia (denumire fără nici o semnificaţie etnică) ca fiind capul de pod, avanpostul Rusiei în centrul Europei. Şi această etichetă de produs rusesc a fost plătită de poporul sârb. Nu a contat istoria comună a popoarelor din regiune, contribuţia reală a Serbiei la dezvoltarea economică şi socială a statului şi nici voinţa sârbilor. Nici amalgamul etnic care se creease în cei 80 de ani de convieţuire. Se pare că segmentarea marilor state slave, uneori chiar omogene, cum este cazul Poloniei (împărţită în cel de-al doilea război mondial), e o strategie europeană de război. Dezmembrarea pe cale paşnică a Cehoslovaciei este iarăşi un reper.
Coloana vertebrală a Iugoslaviei era Serbia, cel mai mare şi cel mai puternic stat din regiune. In treacăt fie spus, în 1918 Regatul Serbiei se unise cu Regatul Muntenegrului şi cu Statul slovenilor, croaţilor şi sărbilor formând Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor care a devenit Regatul Iugoslaviei şi apoi Republica Federativă Iugoslavia. Istoria de stat federativ a regiunii are relevanţa ei.
Fireşte că România cu singurul popor latin într-o mare slavă avea de ales între a fi cu Serbia sau a fi cu NATO. Din perspectivă istorică era de fapt un conflict NATO- Rusia. Politica mondială se realizează de către marile puteri. NATO este unul din braţele lor. Sârbii nu contau. Şi aici s-a petrecut drama lor. Din perspectiva politică a momentului România trebuia să fie cu NATO. Doar că perspectiva politică a unui moment nu este întotdeauna adevărată. Noi eram un popor latin într-o mare slavă de aproape 1000 de ani şi nu ni se întâmplase nimic grav, cu excepţia comunismului, care a fost o ideologie fără identitate naţională. Istoria noastră a curs alături de istoria lor, dar de istoria lor ca stătuleţe nu ca un mare stat.
Pe scurt, românii nu i-au sprijinit pe sârbi să se menţină ca un mare stat. Doar că jocul politicii, de a face şi a desface state în funcţie de necesităţile momentului, are consecinţe şi pe termen lung. De pildă, o Iugoslavie mare ar fi fost greu înghiţită de Uniunea Europeană.
Războiul din Kosovo ne-a arătat, de fapt, că mecanismul facerii şi desfacerii unui stat e pus la punct de la strategie până la propagandă. De pildă, în timp ce Iugoslavia dispărea, UE era pe cale de a se construi.
Insă, toate aceste socoteli politice nu valorează nimic faţă de viaţa reală a oamenilor, pe care tot Mile ne-a dovedit acum cât de fragilă şi vulnerabilă este.
Ar trebui totuşi să ne amintim istoria ceva mai bine. Astfel, nici în 1941 România nu a fost în aceeaşi tabără cu Jugoslavia. Dar nici nu am fost mai "răi" decât trebuia. Şi asta a ţinut Tito minte. În fond dezbinarea interioară era deja creată. Cum ar fi fost ca după 1919 România "dodoloaţă" să fi avut două alfabete? (Culmea este că Românii chiar fuseseră obligaţi – din marea dragoste a "fraţilor" Ruşi – să folosească un al doilea alfabet! În Basarabia era aceasta) Cum ar fi fost ca Biserica ortodoxă să nu fi promovat în nici un fel măsuri de unitate religioasă? A ţipat Patriarhia Serbiei în vreun fel la despărţirea Muntenegrului? Cetinje – inimă a Ortodoxiei Sârbe!
De fapt au avut jugoslavii o politică unionistă? Un program pe care să-l aplice în acest sens? Nu! Dar au avut grijă Sârbii ca Valahii să-şi piardă orice drept. Sub turci aveau mai multe!
Un material despre resentiment in teologia lui Oan Scararul
http://danpatrascu.eu/2010/03/28/cuvinte-pentru-suflet-despre-resentiment/