O MIE ŞI UNA DE ZILE (V)

PUTEREA CREDINŢEI

Când mai aveam vreo 10 m până la moaşte am intrat în panică. Mi-am dat seama că în cele câteva secunde cât va fi trecerea mea, va trebui să mă rog cu mare credinţă. Ori credinţa, pentru epoca noastră este poate cuvântul cel mai uzitat, demonetizat şi prost înţeles. Multi cred că credinţa e o idee. Că e de ajuns să zici ,,cred,, şi gata. Alţii consideră credinţa ca o stare naturală. Că toţi au credinţă, în definitiv.
Foarte puţini ştiu ce este cu adevărat credinţa. De pildă, Mântuitorul ne spune că dacă vom avea credinţa, cât o sămânţă de muştar, vom putea mişca şi munţii. Acel ,,dacă,, sugerează de fapt că credinţa e o condiţie. Unii o au, alţii nu o au. Iar comparaţia cantitativă a credinţei cu cea mai mică sămânţă din lume, cea de muştar, ne duce cu gândul că este ceva măsurabil. Prin urmare nu este nici idee şi nici stare naturală.
Un răspuns aproximativ corect îl dau cercetătorii care au descoperit că pe scoarţa cerebrală, în regiunea cea mai importantă a creierului, lângă zonele responsabile de respiraţie şi digestie se află o ,, zonă a credinţei,,. Lucrul este covârşitor de important. Prin urmare aşa cum există zone ale cititului, scrisului, mersului, digestiei există şi o zonă a credinţei. Aceste zone sunt însă posibilităţile noastre fiziologice de a face acele lucruri, de a scrie, de a merge, de a digera. Doar că, pentru a fi funcţionale omul trebuie să înveţe să meargă, să înveţe să scrie, să înveţe să mănânce. Altfel ele sunt nefuncţionale, posibilităţi nefructificate.
Problema generaţiilor noastre este aceea că noi nu ne-am activat această zonă a credinţei, nu am cultivat-o cu credinţa în Dumnezeu. Doar în această viziune ştiinţifică înţelegem de ce sfinţii părinţi puneau accentul pe învăţarea, practicarea şi trăirea credinţei. Cele şapte rugăciuni pe zi, normele morale, posturile alimentare erau cele care cultivau credinţa, o creşteau, o făceau funcţională. Doar aşa se explică importanţa dată creşterii duhovniceşti. De aceea, când cerem unui om să aibă credinţă, îi cerem de fapt să reacţioneze într-un anumit mod. Dacă îi cerem unui analfabet să scrie o frază, oare va putea? Nici un om fără un minim alfabet al credinţei, nu va putea să aibă credinţă. Dar nu e de ajuns un simplu alfabet, e nevoie de o întreagă şcoală. Ori aceasta există. Este Biserica.
Vrăjmaşul ştie si reversul, că pe această zonă poţi cultiva orice credinţă, inclusiv într-o ideologie. De aceea prima poruncă era ca să iubeşti pe Dumnezeu din toată fiinţa ta (suflet, inimă, cuget). Iubind pe cineva ai credinţă în el. Iubirea este cheia care activează credinţa. Odată activată zona credinţei va influenţa şi celelalte zone din jur. Bolnavii credincioşi trec mai uşor peste boli. E o realitate!
Prin urmare povestea credinţei e mai complicată decât credem noi. Ea poate deveni o componentă a firii noastre atunci când e cultivată din pruncie. Devenim credincioşi aşa cum ştim să mergem, să ne hrănim, să lucrăm. De aceea ,,experimentul Piteşti,, a fost atât de dramatic pentru tinerii care s-au confruntat cu el. Scoaterea credinţei în Dumnezeu din sufletul lor era sinonimă cu un traumatism cerebral. De aceea drăcovenia de comunism infesta ideologic generaţii de copii încă de la grădiniţă, spre a le cultiva ideologic zona credinţei.
Doar că nu e de ajuns să ai credinţă, trebuie să faci ca ea să rodească, să devină sămânţă. Cam greu, nu? Dar nu imposibil. Hristos da o importanta covarsitoare credintei, mentionand-o in cele mai diferite situatii, pana la ,,Credinta ta te-a mantuit,,.
Sper data viitoare sa va spun si ce s-a intamplat la moaste.

DRAGI PARLAMENTARI: BANII JOS!

Alecsandra Corbu găzduieşte pe blogul ei o campanie împotriva weed-shopurilor, adică pe româneşte a magazinelor de droguri. Nu înţeleg tendinţa de a le evita denumirea reală folosindu-se termeni improprii ca weed-shop, magazine de vise, sau de plante etno-botanice. Sunt, pur şi simplu, magazine de droguri.
Că drogurile uşoare sunt doar o etapă spre cele tari este un fapt demonstrat ştiinţific. Deja spitalele au început să se confrunte cu problema tinerilor drogaţi. Întrebarea pe care mi-o pun este următoarea: cine le plăteşte spitalizarea? Drogaţii nu sunt bolnavi, sunt doar drogaţi. Că pe viitor ei sunt cei care vor înfunda centrele de reabilitare este altă poveste. Că vor deveni nişte legume întreţinute de stat este altă realitate. Sistemul de sănătate şi aşa e şubred. Sute de copii cu boli grele sunt trataţi pe banii strânşi din colectă publică. De aceea e cazul ca parlamentarii care au votat legea cu privire la legalizarea drogurilor în România, în frunte cu Elena Băsescu care a susţinut public proiectul criminal, să îşi asume responsabilitatea până la capăt şi să plătească din banii lor, mai precis din salariile de parlamentar, spitalizarea tinerilor drogaţi precum şi toate programele de reabilitare a drogaţilor din România. Lunar, pe ştat de plată. Nu glumesc! Este singura soluţie cinstită de a rezolva în vremuri de criza şi cu un sistem sanitar sărac una dintre cele mai grave probleme de sănătate pe termen lung care d-abia a început să îşi arate colţii. Trebuie găsită modalitate legală prin care aceşti parlamentari inconştienţi, de-a dreptul duşmani intereselor naţionale, să plătească măcar o parte din daunele morale şi sociale aduse tinerilor din România. Copii aceştia au nevoie de stabilitate, de locuri de muncă, de o şansă în viitor şi nu de droguri. Chiar nu se putea evita?
Emilia Corbu

INOTAM IN SANGE. CONFERINTA PARINTELUI NICOLAE TANASE

Inotăm în sânge”
„În România înotăm în sânge, nu până la glezne, nu până la gât, nu pana la brau, ci până peste cap!, pentru că populaţia existentă în România este de 18 milioane, restul se află la muncă în străinătate sau la studii. În 20 de ani, de la moartea lui Ceauşescu încoace, s-au omorât 18 milioane de copii.

Aceasta este cifra oficială, pentru că există una neoficială care arată această stare de fapt şi anume că cifra ar putea fi dublă. Faţă de această situaţie, noi, cei de aici, cu luare aminte să fim, pentru că problemele sunt înăuntru şi mai puţin în afară. Adică, înăuntru nostru şi mai puţin în afara noastră. De aceea cuvântul „dragoste” este primul cuvânt aşezat aici şi apoi cuvântul „toleranţă”. Eu am fost o vreme în preajma unui mare poet, Ioan Alexandru, care zicea: „Asiaticii atacă, sectanţii atacă, ateii atacă, toţi ne atacă şi numai noi ne certăm între noi şi pe fondul acesta ei vor birui”.
Postesc pentru că Eminescu a postit
Trebuie să mărturisim credinţa azi, acum şi în felul în care trăim acum, pentru că dacă vrem să mărturisim credinţa cum au mărturisit înaintaşii noştri de 2 mii de ani încoace, lucrul acesta va fi şi mai greu. Încă nu ni se cere sânge, ni se cere mărturisire. Scrie „să nu te arăţi că posteşti”. Da, aşa este, ca să nu te mândreşti. Dar într-o lume în care nu se mai posteşte, trebuie să arătăm, fără mândrie, că postim. Şi dacă ne întreabă cineva: „Dar de ce posteşti?”, răspunsul să fie: „Pentru că Eminescu a postit, Iorga a postit, Ştefan a postit, Mihai Viteazu a postit şi pentru că ei au postit, postesc şi eu pentru că, de fapt, respect o chemare a Mântuitorului Hristos pe care ei au respectat-o.
La judecată nu ne vom prezenta singuri. Ne vom prezenta cu copiii noştri, cu soţia noastră, cu soţul nostru, cu părinţii noştri, cu vecinii noştri, cu prieteni şi acolo ne vom da seama de ceea ce am făcut pentru noi, dar mai ales pentru ei. De aceea este importantă lucrarea în Biserica Ortodoxă, nelepădarea de credinţă, dar în acelaşi timp, aplicarea în practică a credinţei.
Se fac avorturi. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nici o atitudine
Dacă se fac avorturi, nu se fac vinovaţi doar cei care fac avorturi: mamele, taţii, asistentele, medicii. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nici o atitudine. Avortul nu este o crimă simplă, este o crimă complexă. Pentru că omori un corp, moare copilul nebotezat, pentru că nu ştim unde merge sufletul lui. Că în iad nu poate să meargă pentru că nu a făcut rău, în rai nu poate să meargă pentru că nu a fost botezat.
În anul 2050 România va avea doar şase milioane de locuitori
După noul statut al Bisericii Ortodoxe Române, la parohii s-au organizat centre sociale. Avem şi noi unul, se numeşte „Pro-Vita pentru cei născuţi şi nenăscuţi”. Adică, viaţă pentru cei ce se nască şi pentru cei ce nu se nasc. Avem acolo 318 copii, ceea ce nu înseamnă mult faţă de cele 18 milioane, dar înseamnă ceva. Anume aceşti copii demonstrează prin prezenţa lor că este cazul să ne preocupăm de esenţă. Asta nu înseamnă că neglijăm postul sau metania, asta nu înseamnă că nu mai citim acatiste, dar va trebui să lucrăm, pentru că naţia noastră este în pieire. Anul 2050 va prinde România cu şase milioane de locuitori, situaţie care nu se poate repara curând. […] Familia nu mai este familie. Tocmeala dintre părinţii fetei şi părinţii băiatului se sfârşeşte sau uneori chiar începe cu problema „cum să facem ca să nu nască în curând copii”. Problema care este pusă negativ este problema care dărâmă familia. Dar aceasta se continuă: „De ce să mă mai căsătoresc şi civili, şi chiar religios pentru că o să am probleme cu soacra, cu ambianţa? Fac o căsătorie de probă”. Acest lucru este groaznic, pentru că această căsătorie de probă este desfrânare.
Tu eşti liber să fii homosexual. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine
Iubirea nu exclude toleranţa. Adică, „te iubesc şi te tolerez”. Până unde te tolerez? Până când libertatea pe care tu ţi-ai luat-o, intră şi atacă libertatea mea. Tu eşti liber să fii homosexual. Din păcate, eşti liber, aşa sunt legile. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine. Eu sunt liber să apăr ochii copilului meu de manifestările tale. Asta nu înseamnă că nu sunt tolerant, asta înseamnă cu nu sunt prost, pentru că tu vrei să fiu tolerant până la prostie.
preluat de pe blogul lui Victor Roncea

O MIE ŞI UNA DE ZILE (IV)

COCONETUL IAŞILOR

Niciodată să nu spui într-un pelerinaj: am ajuns! Când mai aveam vreo 20 metri până la raclă şi credeam că am reuşit să trec peste toate limitele mele fizice şi morale, ce să îmi vadă ochii?! Mai aveam de înfruntat încă o barieră. Prostia şi vanitatea omenească personalizată, mai precis în carne şi oase, în zeci de feţe aşezate la o codiţă care mergea rapid şi care venea din partea opusă şirului de pelerini. Mai precis izvora necontenit din direcţia catedralei. Şi culmea culmilor, cei din codiţă aveau prioritate. Explicaţia dată prostimii care stătea de multe ore şi chiar zile la coada cea mare era că acelea erau delegaţii oficiale, oameni importanţi, pelerini din străinătate. Din câte am văzut, puţini aveau feţe de pelerini. Majoritatea erau nişte cucoane îmbrăcate elegant, coafate, dichisite şi pomădate însoţite sau nu de nişte domni asemenea lor. La un moment dat una din ele, cu pălărie, haină de blană, cizme fine a poftit şi ea să stea la coada pelerinilor vreo 10 m şi a coborât de pe scările catedralei exact în dreptul meu. Şi atunci am întrebat-o: Ce cauţi, doamnă? Aici e pelerinaj. Bătrânica asta în faţa căreia te-ai aşezat aşteaptă de 21 de ore. La cine crezi că o se uite Cuvioasa, la tine sau la ea? Bătrânica era ca din poveste. Stătea mică şi cocoşată, într-un balozai vechi şi cu o broboadă pe cap, de braţul unei nepoate. Auzindu-se subiect de dispută, s-a făcut şi mai mică. Ţoapa s-a tras puţin îndărăt dar tot a stat înaintea mea. Snobismul la fel ca şi cancerul te roade până în măduva oaselor. Este dificil de stabilit a cui e vina pentru derapaje atât de grave de la regulile milenare ale pelerinajului.
Dacă acei indivizi nu cunoaşteau noţiuni elementare cum ar fi aceea că cinstirea unui sfânt este diferită de pelerinaj, atunci popii care le înlesnea accesul ar fi trebuit să le spună frumos: Măi, femeilor, dacă aveţi evlavie la Cuvioasa o găsiţi aici tot anul, nu pleacă nicăieri şi vă închinaţi în fiecare zi. Dar acum e pelerinaj şi trebuie respectate regulile evenimentului. Este un lucru elementar nu doar de bun-simţ ci şi de educaţie creştină.
Doar că în boala cucoanelor snoabe a picat însuşi preşedintele Traian Băsescu. Pofta primarului de Romania de a merge la Iaşi chiar de ziua Cuvioasei, i-a costat pe pelerini exact 28 de ore de aşteptare. Pelerinajul practic a fost oprit pentru mai multe ore. Cei care aşteptau nu s-au mai putut mişca de pe loc. Pentru cei care nu ştiu regulile pelerinilor, trebuie spus că ei nu au voie să iasă din rând decât strict pentru necesităţi. Cei care ies în afara barierelor nu mai au voie să revină. Într-un an, după o noapte de aşteptare, am mers să ascult liturghia în faţa catedralei. Dar după aceea nu mi s-a mai permis accesul la coadă. Şi m-am întors acasă, fără nici un folos.
Prezenţa lui Băsescu la Iaşi chiar în ziua pelerinajului nu era justificată decât de raţiuni electorale. Atât! Dacă ar fi avut evlavie ar fi mers înainte cu câteva zile când se aştepta cel mult o oră. Dar a venit atunci când pe străzile Iaşului erau blocaţi sute de mii de oameni. Prezenţa lui acolo a fost o insultă pentru toţi, a picat prost, prost, prost de tot, în condiţiile în care oamenii aceia aşteptau deja de peste 20 de ore. Dacă mitropolitul de Iaşi, actualul PF Daniel, ar fi avut ,,sânge în vine,, ar fi trebuit să îi spună cum stau lucrurile cu pelerinajul. Că acolo oamenii trăiesc o experienţă mistică şi nu una electorală. Cuvioasa nu face prezenţa şi nu s-ar fi supărat dacă preşedintele ar fi ajuns când treburile statului îi dădeau puţină pace. De atunci mi-am zis : asta nu-i de-al nostru! Iar opinia că individul nu are pic de respect pentru creştini s-a confirmat şi anul trecut când a refuzat organizarea unui referendum solicitat de un milion de creştini, privitor la actele biometrice. De unde se vede că şi pe el ca şi pe cucoanele slabe de înger, îi trimisese Aghiuţă la Iaşi, să facă pe cuvioşii. (va urma)

FABULOASA EPOCA NEOLITICA DE PE TERITORIUL ROMANIEI

The New York Times”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat, la data de 30 noiembrie 2009 in sectiunea Science un articol despre expoziţia “A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”, articol semnat de John Noble Wilford.
Expozitia, deschisa publicului larg pana in data de 25 aprilie 2010, este gazduita de catre Institute for the Study of the Ancient World de la Universitatea din New York.
Expozitia gazduieste, prin altele, exponate de o valoare inestimabila apartinand culturii Cucuteni, care atesta faptul ca civilizatia a inceput la poalele Muntilor Carpati, cu mult inaintea civilizatiei grecesti sau a celei romane.
“Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta.
Timp de 1.500 de ani, incepand mai devreme de anul 5.000 I.Chr., ei au lucrat pamantul şs au construit orase, unele cu 2.000 de locuinte. Ei au fost mesteri priceputi in arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. In mormintele lor s-a gasit o varietate impresionanta de ornamente de cap si bijuterii pentru gat si, intr-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din intreaga lume” titreaza New York Time.

Puteti citi articolul din New York Times aici: http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html plus http://www.nytimes.com/slideshow/2009/11/25/science/112409_ARCH_index.html si http://www.nyu.edu/isaw/exhibitions/oldeurope/
Vezi si lucrarile antropologului american de origine lituaniana Marija Gimbutas: “The Romanian space was the heartland of the Old European Civilization”

Posted by Victor Roncea at 8:33 AM 0 comments
Plecand de la postarea preluata de Victor Roncea de la Dan Tanasa trebuie sa adaug ca:

tot o asezare neolitica apartinand culturii Gumelnita este cercetata in judetul Ialomita la Popina Bordusani. Cele 25 de campanii arheologice la care s-au adaugat o serie de studii interdisciplinare desfasurate incepand din 1986 au relevat o cultura complexa. Rezultatele colegilor mei le vedeti aici.

Culturile neolitice, cele mai vechi de pe teritoriul Europei, sunt apreciate de toti istoricii si oamenii de cultura europeni. Nu pot uita insa, ceea ce imi povestea colega de la Palatul Culturii din Iasi care a insotit o expozitie a culturii Cucuteni, la Vatican.Dupa ce a sosit intr-un tarziu cu ifose si trambite, H.R. Patapievici a facut un tur rapid al expozitiei dupa care a spus prosteste in auzul tuturor ,,Aceasta expozitie este o idee nefericita,,. Asta chiar in anul in care ICR organizase la New York o amarata de expozitie cu ponei roz. Cu siguranta, nagatul era ros de invidia ca expozitia nu era organizata sub egida lor. Si lumea barfeste ca s-ar face presiuni in acest sens.

O MIE ŞI UNA DE ZILE. (III)

MOAŞTELE

Cea mai dificilă etapă dintr-un pelerinaj este aceea când te afli foarte aproape de momentul final şi ai impresia că nu mai ajungi. De la clădirea Mitropoliei şi până la locul în care erau expuse moaştele a trecut un timp care mi s-a părut interminabil. Şi atunci mi-am pus întrebarea cum va arăta veşnicia? Un răspuns era chiar Sf. Vineri. Prezentă în multe basme româneşti ca o femeie aspră, postitoare dar cu suflet bun, Sf. Paraschiva (gr. Paraschevi – ziua în care se pregăteşte Sabatul, adică vineri) ajunsese în universul mitic din cel spiritual. Era acelaşi personaj al cărui trup, vrednicul domnitor Vasile Lupu (şi el demn de o poveste) l-a adus prin 1630 cu mare cheltuială de la Patriarhia din Constantinopol. Sfânta stătuse acolo peste 100 de ani, poate perioada cea mai grea din istoria Bisericii Ortodoxe. După cucerirea Constantinopolului în 1453 de către otomani, soarta creştinilor, fondatorii Imperiului Bizantin, ajunsese mai mult decât precară în propria casă. Bisericile fuseseră transformate abuziv în moschei iar de construirea altora noi nici nu putea fi vorba. Impozitele grele puse Patriarhiei Constantinopolului rămasă datornică (plătite până la urmă de Vasile Lupu) relevă cel mai bine starea reală în care se afla ,,poporul creştinilor,, cum numeau turcii de-a valma neamurile ortodoxe din cadrul Imperiului.
Sfânta ajunsese la Patriarhie prin 1521 după ce Belgradul căzuse sub turci. Cu toate cruciadele târzii la care participaseră şi valahii (românii) cucerirea treptată a micilor stătuleţe medievale din Balcani nu mai putea fi oprită. Parte integrantă a Imperiului Bizantin ele ajunseseră în timp relativ independente dar nu de ajuns de puternice militar.
Sârbii o cinstiseră cu drag peste 100 de ani de când o aduseseră la rândul lor din Târnovo în 1393, capitala celui de-al doilea Ţarat Bulgar după ce acesta fusese cucerit de turci.
Sfânta îl cunoscuse ,,personal,, ca să zic aşa pe Ioan Asan al II-lea (1218-1241), din dinastia Asanestilor de origine română al Bulgariei. Acesta aflase de moaştele sale făcătoare de minuni aflate în satul Epivata (Boiados, Bulgaria) şi ceruse strămutarea acestora în capitala Târnovo. Ele însuşi împreună cu toată familia şi mitropolitul le întâmpinase cu fast la intrarea în oraş.
Practic, sfânta trăise cam cu 150 de ani înainte ca cei trei fraţi Asan să pună bazele celui de-al Doilea Ţarat Bulgar (cunoscut şi ca Ţaratul Vlaho-Bulgar). În vremea când a trăit cuvioasa Parachiva poporul bulgar, aşa cum îl cunoaştem noi azi, era în plin proces de etnogeneză. Bulgarii vechi care fondaseră Primul Ţarat Bulgar se amestecaseră cu tracii şi slavi. Rezultatul a fost un popor nou cu o limbă nouă. Străbunicii sfintei trăiseră pe viu epopeea primilor hani bulgari din secolul al IX-lea. Cu siguranţă şi ea auzise de vitejiile lui Tervel, Krum, Omurtag şi de Simeon (,,juma de grec,, cum îl porecleau bulgarii) care speriaseră la propriu Imperiul Bizantin.
Pe vremea ei însă, împăratul Vasile al II-lea pusese piciorul în prag şi zdrobise cu totul pretenţiile bulgăreşti. Pe atunci nici de turci nu se prea auzise prin părţile ei. Este drept că împăraţi nătângi preferau să colonizeze comunităţi sărace de turci, ascultătoare şi supuse în timp ce deportau comunităţi întregi de vlahi bogaţi dar iubitori de răscoale. Dar împăraţii nu se gândeau niciodată la viitorul popoarelor ci doar al imperiului.
Doar că împăraţii, hanii, asăneştii, imperiile, ţaratele, luptele, războaiele şi chiar ideile lor au trecut. Doar Sf’. Vineri a rămas înfruntând 35 de generaţii. De unde se vede că Împărăţia lui Dumnezeu este cu totul altceva decât împărăţiile lumeşti.
Cam aşa arată veşnicia prin viaţa Sfintei Vineri care de 1000 de ani continuă să poarte rugăciunile noastre către cer. 35 de generaţii de oameni care au cinstit-o. Cum a reuşit să îi cucerească pe toţi? Noi d-abia reuşim să câştigăm încrederea a 2-3 oameni.
Aşadar acest personaj trebuia neapărat cunoscut. Şi aşa am ajuns în faţa ei.

LA MULTI ANI, PARINTE IUSTIN!

Astazi, 10 feb­ru­arie 2010, Par­in­tele Justin implineste 91 de ani. Unii din­tre noi poate cre­deam ca nu vom mai avea prile­jul si bucu­ria sa-l felici­tam pe par­in­tele si sa-i uram un inca La multi ani! Pen­tru aceasta mul­tumim Dom­nu­lui ca ne-a invred­nicit pe noi, ucenicii putin ravn­i­tori si ascul­ta­tori, sa ne mai des­fa­tam inca de binecu­van­tar­ile si dragostea par­in­teasca a mare­lui nos­tru duhovnic.
Mai multe pe www.apologeticum.wordpresss.com.

DESPRE PRIDVOARELE VECHILOR NOASTRE BISERICI

de Ilinca Damian
Pentru ca traim in secolul confortului suprem, ni se pare normal sa asiguram aceleasi conditii oriunde mergem. Astfel, parchetul, geamurile de termopan, gresia, faianta, varul lavabil, mobilierul ultramodern si functional, masina de spalat, calcat, uscat (in viitor si mestecat) devin parte integranta a vietii noastre si avem impresia ca fara ele nu se poate supravietui.

Dar ce se intampla cand aceste elemente ajung in biserici? Nimic deosebit. Oamenii din consiliu si parohie sunt fericiti. Ce se intampla cand ajung in biserici monument istoric? Incalcarea multor reguli si un atac sustinut asupra retinei multora care inteleg ca o coloana brancoveneasca zidita in termopan nu e de bine.

E o noua moda in Bucurestiul scump si drag: sa pui termopane in pridvoarele bisericilor cu varsta cuprinsa intre 300 si 400 de ani. Oamenii cu ideea sunt de obicei parohia, care considera ca se moare de frig in pridvor. Dar cine vine la biserica sa stea in pridvorul ala mic si amarat cand are o ditai biserica la indemana? Tine parintele slujba in pridvor? Traim in Siberia incat cand iesi din biserica sa faci hipotermie daca nu esti atent?

Oare daca parohia l-ar vedea la slujba pe parinte, peste vesmintele preotesti avand geaca de fas (intr-o culare stridenta) sau de piele (eventual cu tinte in spate), pe motiv ca e confortabil si la moda, ce ar zice? Evident s-ar uita cu ochii iesind din orbite si cu gura cascata. Si noi ne-am uita la fel. Toata lumea ar fi oripilata. Pentru ca asta ar insemna ca parintele a luat in deradere reguli valabile de sute si sute de ani, care isi au sensul lor si care au devenit cutume in timp.

Dar, ei bine, sa pui geam termopan pe un monument artistic si istoric, care exprima sinteza culturala si punctul cel mai inalt atins in arhitectura, arte si tehnica la momentul respectiv si o treapta in evolutia acestora in timp, oare nu e la fel de strigator la cer?

Trecand de la morala la realitate, ce este un pridvor?

Exonartexul sau pridvorul este o incapere ce precede nartexul (pronaosul) in bisericile ortodoxe. Poate fi inchis sau deschis, prevazut in acest din urma caz cu stalpi sau coloane.

In Tara Romaneasca are loc o usoara trecere de la pridvoare inchise la cele sustinute de coloane. Acest mod de creare a unui spatiu deschis este preluat din arhitectura bizantina.

Mai intai, pentru crearea unui pridvor deschis se folosesc coloanele masive, greoaie, din zid sau arcadele sapate in zidarie. Exemple de acest gen apar la ctitoriile lui Matei Basarab (domnitor al Tarii Romanesti intre 1632 si 1654). Arnota, necropola domneasca, Strehaia, sau Plataresti sunt exemple tipice pentru coloane din zidarie. Deasemenea, vechea Biserica Sf. Dumitru din Craiova, reconstruita de Andre Lecompte de Nouy, avea doar deshideri in forma de ferestre, fiind infundat. Caldarusani avea initial coloane masive din zidarie, dar pridvorul a fost modificat in 1778 si ulterior inchis cu geamuri.

Dupa Matei Basarab, domnitorii Cantacuzini preiau si sintetizeaza diferite elemente de arhitectura, realizand trecerea de la arta lui Matei Basarab la cea a lui Constantin Brancoveanu. In timpul lui Serban Cantacuzino este ridicata Manastirea Cotroceni (1682), atunci in satul omonim, iar astazi distrusa (cu biserica recent reconstruita), pe locul unde este actuala Adminstratie Prezidentiala. In pridvorul bisericii apareau pentru prima data stalpi zvelti de piatra, ce dau un aspect mai aerisit si elegant constructiei. Apoi, stalpii de piatra sunt preluati si pentru constructia Bisericii Doamnei(1683) din Bucuresti, ctitorie a sotiei lui Serban Cantacuzino, doamna Maria.

Pridvoarele pe coloane din piatra ating apogeul in timpul domniei lui Constantin Brancoveanu (domnitor al Tarii Romanesti intre 1688 si 1714), perioada in care se cristalizeaza arta brancoveneasca. Acum, coloanele sunt sculptate in piatra si nelipsite din ansamblurile arhitectonice ale domnitorului, fie ele lacase de cult sau ansambluri arhitecturale laice, devenind ca o marca a stilului brancovenesc.

Asadar, crearea pridvorului deschis a insemnat evolutie a arhitecturii, preocupari estetice si artistice, sinteza a elementelor preluate, incetatenirea unui stil.

Iar astazi, dupa cateva sute de ani, pentru ca geamul termopan si-a incetatenit si el statutul de simbol al confortului suprem, foarte multe pridvoare de biserici isi pierd eleganta si aerisirea dobandite cu greu, in virtutea aerului caldut.

Ce-i drept, astazi pridvorul deschis poate sa cada foarte usor prada vandalismelor, este un spatiu neasigurat, iar daca exista pictura murala, aceasta se deterioreaza mai repede, si intr-adevar, este mai racoros datorita curentilor de aer formati in interior. Dar toate aceste probleme pot fi rezolvate si in alte feluri. Oricum, pustimea frustrata de Bucuresti poate vandaliza si geamul termopan, iar cat despre pictura murala, in Moldova sunt arhicunoscute bisericile cu pictura exterioara care a rezistat in timp, nu e cazul sa ne preocupam de un perete cat de cat protejat. Cat despre spatiul racoros, sa fim seriosi, nimeni nu sta in pridvorul bisericii mai mult de 10 minute.

Acest articol este o introducere la seria „Termopane in pridvoare”, in care vor fi prezentate biserici vechi din Bucuresti care au primit acest accesoriu.

Surse de informare:

Cantacuzino, I. G. – Mănăstirea Cotroceni , Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968

Dragut, Vasile, Sandulescu, Nicolae – Arta Brancoveneasca, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1971

Dragut, Vasile – Dictionar Enciclopedic de Arta Medievala Romaneasca Ed Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976

Florea, Vasile – Istoria Artei Romanesti, Ed. Hyperion, Chisinau, 1991

Veniamin Nicolae – Ctitoriile lui Matei Basarab, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1982