CE MENTALITATE!
Prezenţa Sf. Parascheva printre noi, chiar şi după o mie de ani, este nu doar un fapt istoric incontestabil dovedit de prezenţa raclei cu Sf. Moaşte ci este, mai ales, o dovadă de mentalitate bizantină. Bizantinii cu toate păcatele lor au avut şi părţi bune, strălucitoare, cum ar fi aceea a unei credinţe solide, care chiar dacă uneori atingea naivitatea, devenea temelia unor acte de mare eroism.
Derulând firul istoriei în urmă cu o mie de ani, Cuvioasa a trecut la Domnul, neştiută de nimeni la o vârstă tânără, după ce petrecuse o viaţă ascetică. A trăit total necunoscută, retrasă undeva în apropierea satului natal, Epivata, după ce fusese pentru câţiva ani la Sfintele Locuri.
Dacă viaţa ei s-a derulat asemenea miilor de călugări bizantini care au trăit o viaţă ascetică şi neştiută, descoperirea şi cinstirea ei este meritul unei comunităţii de creştini din satul Epivata care au avut curajul să recunoască sfinţenia acolo unde era. Lucrurile nu au stat deloc simplu. Repet, Sfânta a trecut la Domnul aşa cum a trăit, total necunoscută. Satul se afla pe malul Mării Marmara. Şi valurile au adus la un moment dat un marinar mort. Săteni l-au îngropat undeva în apropierea mării. Probabil că incidentul nu era o noutate în epocă. După asta însă, un creştin evlavios începe să viseze o tânără care îi cere să mute trupul marinarului necunoscut şi rău mirositor de lângă al ei. Visul se repetă până când săteni se hotărăsc să sape lângă mormântul marinarului. Ei bine, dragii mei, dacă asta s-ar fi petrecut în ziua de azi, toţi l-ar fi luat pe creştin, drept un visător nebun. Doar că sătenii bizantini au săpat şi au găsit trupul unei sfinte. L-au luat, l-au dus în Biserică şi l-au cinstit ca atare. Au cercetat să vadă al cui ar putea fi. Au aflat că este al Paraschivei, o tânără de neam bun din sat, care se călugărise din adolescenţă. Au consemnat minunile care se făceau. I-au întocmit o hagiografie. Au ţinut-o în biserica lor 150 de ani până când vestea de minunile ei a mers aşa departe încât ţarul s-a hotărât să o aducă în Târnovo, pe atunci capitala Bulgariei. De atunci locul ei a fost doar în marile oraşe.
Dacă transpunem povestea descoperirii şi cinstirii Cuvioasei Paraschiva în zilele noastre, nimic dintre acestea nu s-ar fi întâmplat. În primul rând că prezenţa sătenilor la Biserică a ajuns mai scăzută decât la oraşe. În al doilea rând că omul cu vise sfinte nici nu ar fi fost ascultat. Noi nu mai credem nici profeţilor. De deshumare, nici nu putea fi vorba. Iar pentru ca nişte sfinte moaşte să stea în biserică ar fi trebuit un dosar de o mie de pagini. Ca să nu mai vorbesc că o sfântă total necunoscută avea foarte puţine şanse să fie recunoscută, cu toate minunile ei. In acest sens, avem exemplul dureros al martirilor din timpul prigoanei comuniste. Le cunoaştem vieţile, le-am aflat mărturisirea. Le vedem şi minunile. Nici acum, după 20 de ani, nu sunt recunoscuţi. E o încrâncenare generală de a sta cu spatele la Adevăr, adică la Hristos. Cei care au murit pentru numele lui Hristos,in temnitele comuniste, stiuti sau nestiuti, sunt cu nimic mai prejos decat Sf. Paraschiva.
Nişte săteni din Epivata au reuşit să lase Europei, una dintre cele mai cunoscute Sfinte. Noi, o ţară întreagă, nu reuşim să canonizăm sfinţii ultimei prigoane. Păi, să ştiţi, se va lua de la noi!
Aşa cum au fost, bizantinii ne-au lăsat prietenia unei sfinte exemplare. Ce se va întâmpla când şi generaţia noastră se va stinge? În grija căror sfinţii vor fi urmaşii noştri? Cine va mijloci pentru ei? Cine va purta rugile lor la ceruri?