Ni s-a tot spus, în ultimii 20 de ani, că România are nevoie de modele. România are nevoie de adevăr, nu de modele. România are nevoie de icoane, adică de ferestre către adevăr, nu de modele. Din 1945 încoace, românilor li s-au oferit doar modele, fotomodele, manechine politice, păpuşi: lideri de carton, guru de plastic, siluete intelectuale proiectate pe pereţii peşterii. Caracteristic (foto)modelului e faptul că îţi vinde ceva. Caracteristic icoanei e faptul că mărturiseşte. (Foto)Modelul îţi ia ochii. Icoana îţi curăţă, şi astfel îţi redă, privirea. (Foto)Modelul dă din şolduri, din glezne sau din barbă. Icoana e liniştită, eliberând statornic lumină. (Foto)Modelul driblează, cu mijloace fizice sau intelectuale. Icoana ţi se dăruieşte. Modelul te momeşte din tine în urmărirea dorinţei. Icoana te întoarce la matca acelui “chip” şi te porneşte pe drumul acelei “asemănări” pe care le porţi deja în tine. Modelul te aţâţă să te lepezi, egoist, de realitate ca să-ţi astâmperi pofta de a poseda o himeră. Icoana te face să asumi realitatea ta şi pe a celorlalţi, te face liber.
Şi înainte şi după 1989 s-a încercat transformarea lui Eminescu în model, în manechin care promovează un produs. Interzis ca icoană în 1945, Eminescu a fost recuperat ulterior ca afiş al aşa-zisului “comunism naţional”. Tânăr, avântat, marmorean şi simpatizând cu “proletarul”, Eminescu era lăsat de trepăduşii de partid şi de stat să prevestească un “viitor de aur” care ar fi corespuns cumva cu “epoca de aur” pe care o traversam pe brânci. După 1989, alţi trepăduşi au început să ne propovăduiască, în numele revoltei faţă de “naţional-comunistul” Eminescu, pe “omul Eminescu”: scund, negricios, cariat, sifilitic, nebun şi păros pe picioare. Menirea acestui “om Eminescu”, a acestui model, era să ne vândă un anumit soi de libertate, o libertate iconoclastă, ferită de icoane şi dominată de “modele”, de capete vorbitoare la televizor şi de “experţi”-analişti scriind la ziar numai de la jumătate în sus pentru a trăi în viaţa reală numai de la jumătate în jos. Ceea ce trebuia să promoveze “omul Eminescu” era o combinaţie de cinism “intelectual” cu porceală de conac, genul de elitism care te face să-l vinzi pe Eminescu ca să-ţi poţi cumpăra cârnaţi de Pleşcoi.
Publicul ţintă al acestui fotomontaj e o generaţie crescută fără nici un Dumnezeu, condiţionată să se ferească de orice formulare a adevărului, antrenată în cultul dilemei de un “tătuc” care îşi alege ciracii după cât de “curăţei” şi de alunecoşi sunt. Dar nu doar revoluţia, ci şi apofatismul îşi mănâncă fiii. De aceea, tătucul dilematic, transformat pentru o vreme în brand (model, nu icoană) de succes, a început să fie din ce în ce mai acru. Iconoclasmul tătucului dilematic, neputinţa tătucului de a îmbrăţişa vreun adevăr s-au întors să puiască, acasă, sub forma obrăzniciei şi nepăsării ucenicilor faţă de “personalitatea” domniei-sale. Mai nou, tătucul se plânge că e acostat de tineri obraznici şi inculţi care nu îl ajută să-şi care sacoşele pline de la “mall”. Tătucul-etichetă e desprins, cu apă caldă şi săpun, de pe sticla de bere răsuflată a României “neoliberale”. La urma-urmelor, dacă nu mai contează Eminescu, de ce ar conta un, vorba lui Dan Puric, “securist cu barbă”?
În acest context, nu pot decât să salut curajul Mirunei Lepuş de a-l asuma pe Eminescu. Publicată în anul 2008 la Editura Vremea şi nerecenzată de marile noastre ziare sau reviste culturale, cartea Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l ne arată cum o tânără scriitoare (născută în 1986) încearcă să redescopere drumul către un Eminescu viu. Cu lucrări precum cea a Mirunei Lepuş, avem şansa să evităm să vedem publicată, peste câţiva ani, o carte cu titlul “Eminescu pentru idioţi”. “Înviat” de curiozitatea şi onestitatea Mirunei Lepuş, Eminescu nu e nici “naţional-comunist”, nici vreun postmodern cariat. Nu e un model. Ci o icoană. Adică o întruchipare de om care a iubit adevărul şi care s-a luptat pentru el. Cine-l urmează?
Scris de Mircea Platon.
Publicat in bookblog.ro