Sa vorbesti despre Pacuiul lui Soare intr-o postare este aproape imposibil. Ce s-ar putea spune mai intii? Despre frumusetea locurilor, despre cetatea bizantina sau evenimentele care au marcat-o, apele care au inghitit-o sau despre cercetarile din ultimii 60 de ani, despre personalitatea arheologului Petre Diaconu care isi doarme somnul de veci la Manastirea Dervent, cat mai aproape de cetatea pe care a descoperit-o si cercetat-o.
Cele doua monografii arheologice, zecile de studii si articole de specialitate, rapoarte arheologice prezente pe site-ul Institutului National de Memorie Culturala marturisesc nu doar despre una dintre cele mai bine cercetate cetati bizantine (sec.X-XI) din Romania ci si despre istoria crestinismului de aici de unde a pornit primul mitropolit al Tarii Romanesti.

,,Cetatea Păcuiul lui Soare

Despicând apele Dunării pe o lungime de 6 km, insula Păcuiul lui Soare se prezintă călătorului contemporan ca o fortăreaţă naturală ce ascunde în nord-estul ei, printre păduri de ulmi, vişini sălbatici, călini, măceşi şi peri pădureţi, ruinele vechii cetăţi bizantine din care se mai observă azi doar a zecea parte, restul fiind acoperit de apele fluviului.

Cetatea Păcuiul lui Soare – cea mai puternică dintre cele care se cunosc în această regiune, a fost construită între anii 972-976 de trupele împăratului Ioan Tzimiskes şi reflectă atât trăinicia stăpânirii bizantine la Dunărea de Jos, cât şi măreţia dinastiei împăraţilor macedoneni.

Deşi nu s-a identificat până în prezent un nivel arheologic din epoca romană, se presupune că bizantinii au ridicat cetatea pe ruinele uneia mai vechi, refolosind materialul de construcţie şi punând totodată în practică o tehnică nouă care a demonstrat competenţa şi abilitatea constructorilor. În condiţiile unui sol de natură sedimentară, existau două posibilităţi pentru a asigura siguranţa zidurilor: fie o temelie cât mai adâncă, ceea ce cerea un efort imens, fie o substrucţie de lemn, care necesita însă o mare cantitate de piatră. S-a preferat a doua variantă, temelia zidului de incintă construindu-se din pari de stejar trecuţi prin foc şi înfipţi în pământ din loc în loc, peste care constructorii au aşezat bârne de stejar dispuse longitudinal şi transversal, iar spaţiile rămase libere au fost umplute cu mortar – un amestec de var, prundiş şi sfărâmături de piatră.

Cetatea îndeplinea în primul rând rolul de bază navală, aşa cum o arată existenţa instalaţiilor portuare, numeroasele arme descoperite, precum şi situarea topografică. Aflată la un străvechi vad de trecere, numit până astăzi Dervent – care în limba turcă înseamnă “pasaj”, “trecere” – fortăreaţa era prin poziţia sa nu numai o pavăză pentru oraşul Durostorum, dar şi un puternic bastion la frontiera Dunării de Jos pentru însăşi capitala Imperiului. Un fluviu ca Dunărea, neîntărit şi necontrolat, în condiţiile prezenţei pericolului kievean, ar fi uşurat atacarea Durostorum-ului, ceea ce în ultimă instanţă ar fi putut duce la provocarea unei serioase breşe în sistemul de apărare bizantin din nord-estul Peninsulei Balcanice.

Destinaţia iniţială a cetăţii s-a menţinut numai o scurtă perioadă, căci la zece ani după moartea împăratului Ioan Tzimiskes (976), bulgarii se răscoală şi reintră în posesia celei mai mari părţi din teritoriile pierdute în 971, bizantinilor rămânându-le numai Dobrogea de nord şi câteva capete de pod pe linia Dunării, aflate la sud de Cernavodă, printre care şi Durostorum-ul. În anul 1001, în urma unei expediţii armate, bizantinii vor reuşi să reocupe Podişul Prebalcanic, nord-estul Bulgariei, Dobrogea de Sud, dar nu şi regiunile din stânga Dunării (Oltenia, Muntenia), unde se vor stabili în aceeaşi perioadă pecenegii. Începând cu acest an, toată regiunea de la Dunărea de Jos se pare că a fost alipită pentru o vreme themei Tracia, moment ce corespunde cu reluarea vieţuirii pe insula Păcuiul lui Soare.

Cetatea îşi pierde însă caracterul eminamente militar, aceasta explicându-se prin faptul că pericolul pentru bizantini nu-l mai reprezentau, după anul 1000, ruşii kieveni, care erau navigatori, ci pecenegii – o populaţie nomadă de stepă, obişnuită să lupte pe cai şi pe jos. În aceste condiţii se impunea adaptarea zonei la noua situaţie politico-militară, motiv pentru care s-a recurs la întărirea trupelor de uscat – pedestrimea şi cavaleria – în dreptul vadurilor de trecere, la Păcuiul lui Soare rezidând de acum o unitate de ostaşi pedeştri, recrutaţi din sânul populaţiei locale, ca şi în cazul celorlalte fortificaţii bizantine.

A urmat apoi un sfert de veac de linişte şi prosperitate pentru thema Paristrion, primele două decenii ale secolului al XI-lea reprezentând poate cea mai înfloritoare perioadă din istoria acestei provincii bizantine de frontieră, fapt explicat şi prin strategia diplomatică faţă de pecenegi adoptată de Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025). Măsurile de apărare a intereselor stratioţilor (soldaţi împroprietăriţi), sporirea fiscului pe seama marilor feudali şi continuarea operei de reconstrucţie a aşezărilor de pe malul drept al Dunării au contribuit la consolidarea economică şi militară a statului. Această evoluţie a contextului regional se va răsfrânge desigur şi asupra aşezării de pe insula Păcuiul lui Soare, care va cunoaşte o perioadă de maximă dezvoltare, cercetările arheologice atestând pentru începutul secolului al XI-lea o largă circulaţie a mărfurilor bizantine, a ceramicii smălţuite, a obiectelor de podoabă, a cruciuliţelor şi monedelor.

Abrogarea legilor în favoarea micilor proprietăţi militare de către Roman III Argyros (1028-1034) va duce la slăbirea frontierei bizantine, grăbind incursiunile barbare. Atacurile pecenegilor se înteţesc şi în anul1036 cetăţi precum Dinogeţia-Garvăn, Dervent şi Capidava sunt distruse. După acest an însă puterea pecenegilor slăbeşte datorită grelei înfrângeri suferite în atacul împotriva kievenilor, precum şi războaielor cu uzii. Bizantinii fructifică acest moment încheind un tratat de pace cu pecenegii, soldat cu încetarea temporară a invaziilor şi regenerarea vieţii economice în ţinuturile de la sud de Dunăre. În 1048 are loc invazia peceneagă care prin amploarea şi consecinţele ei este comparabilă cu marea invazie a goţilor din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Trecând în sudul Dunării, pecenegii au luat în stăpânire regiuni întregi ale Peninsulei Balcanice, inclusiv Dobrogea.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, cetatea bizantină Păcuiul lui Soare a fost şi ea ţinta unui atac din afară, care a avut ca urmare distrugerea aşezării printr-un puternic incendiu. După o întrerupere de un veac şi jumătate, datorată probabil raidurilor repetate ale cumanilor, dar şi unei posibile inundaţii, vieţuirea în interiorul cetăţii s-a reluat la mijlocul secolului al XIII-lea. Fosta cetate bizantină se prezenta acum sub forma unei incinte părăsite, parţial ruinate, cu o suprafaţă de 4 ha. La cumpăna dintre secolele XIII-XIV se va ridica pe latura de nord-vest a cetăţii un nou zid de incintă din pietre legate cu mortar, fapt ce-i va conferi aşezării de pe insulă caracter de oraş.

Dacă în secolele X-XI cetatea Păcuiul lui Soare fusese prin excelenţă o fortificaţie bizantină, dar, în acelaşi timp, şi un puternic centru de schimburi comerciale, în secolele XIII-XIV aşezarea îşi va păstra numai această a doua funcţie, devenind unul din cele mai importante centre comerciale de la Dunărea de Jos.

Din motive încă necunoscute, în jurul anilor 1421-1422, cetatea este părăsită de către locuitori şi îşi încetează definitiv existenţa.

Viaţa religioasă în cetatea Păcuiul lui Soare

Unii cercetători consideră că după campania victorioasă a împăratului Ioan Tzimiskes din anul 971, bizantinii au reînfiinţat Mitropolia de Durostorum, iar titularii ei s-au îngrijit de nevoile religioase ale populaţiei din thema Paristrion până la jumătatea secolului al XII-lea, când a luat fiinţă Mitropolia Vicinei. Alţi istorici consideră însă că această Mitropolie nu-şi avea sediul la Durostorum, ci la Preslavul Mare (Ioannoupolis), în nord-estul Bulgariei, dar nu exclud posibilitatea ca, după încetarea existenţei Mitropoliei de Ioannoupolis, sediul acesteia să fi fost strămutat la Durostorum. Semnificativ este însă faptul că această mitropolie era dependentă direct de scaunul patriarhal de Constantinopol, ceea ce demonstrează caracterul separat al organizării bizantine a regiunii.

Prin novelele din 1019-1020 ale împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, Durostorum-ul este coborât la rangul de episcopie dependentă de Arhiepiscopia de Ohrida a Bulgariei. Mai târziu însă se va transforma în mitropolie, întâistătătorul ei fiind menţionat ca participant la una din şedinţele sinodale din luna iulie 1054.

Ulterior, creşterea numerică a populaţiei locale a determinat crearea unei Arhiepiscopii – devenită apoi Mitropolie – numită Vicina (gr. Ditzina). Nu se cunoaşte data exactă a înfiinţării acesteia, dar se ştie că exista pe la 1249-1250 şi depindea de Patriarhia de Niceea, iar din 1261 de cea de Constantinopol. De asemenea, în anul 1340 este menţionat în documente “smeritul Mitropolit al Vicinei şi prea cinstit Macarie”, iar în 1359 – “Prea Sfinţitul Mitropolit de Vicina, chir Iachint”, care este numit de Patriarhul de Constantinopol ca “arhiereu al întregii Ţări Româneşti”.

Localizarea acestei Mitropolii a Vicinei este o problemă istorică destul de controversată, existând de-a lungul timpului mai multe variante, precum Măcin, Niculiţel, Isaccea sau Tulcea. Un punct de vedere susţinut de numeroase argumente şi care câştigă din ce în ce mai mult teren este cel care localizează Vicina în insula Păcuiul lui Soare. Istoricul şi arheologul Petre Diaconu arată că aceasta este singura localizare care întruneşte condiţiile pentru perioada respectivă. Cetatea Păcuiul lui Soare corespunde atât din punct de vedere al aşezării – ştiindu-se despre Vicina că se afla pe o insulă, înconjurată de Dunăre – cât şi din punct de vedere al vechimii, căci prima menţiune a Vicinei datează din 1085-1086, iar cetatea Păcuiul lui Soare a fost terminată în 976.

Un alt argument ar fi acela că sediul unei episcopii se stabilea într-o aşezare importantă a themei respective, iar o astfel de cetate a fiinţat şi în insula Păcuiul lui Soare în secolele X-XIV, aşa cum o arată descoperirile arheologice efectuate aici. De asemenea, se ştie din descrierile Anei Comnena, ale geografilor arabi şi ale portulanelor italiene şi greceşti, că Vicina era un “port cu o vie activitate comercială în secolele XII-XIV, sediu episcopal, apoi mitropolie”, iar în timpul genovezilor important centru de afaceri, obţinând venituri mari din comerţul pe Dunăre, îndeosebi cu cereale, vite şi peşte, iar în secolele X-XIV o astfel de dezvoltare a activităţii comerciale tranzacţionale este înregistrată în insula Păcuiul lui Soare.

Ipoteza prezenţei unei mitropolii pe insula Păcuiul lui Soare este susţinută şi de bogatele vestigii creştine descoperite atât în această zonă, cât şi pe malul drept al Dunării, începând cu Ostrov, Dervent şi Pârjoaia, şi continuând mai în interior cu Canlia, Galiţa şi valea Lacului Bugeac. Cercetările au scos la lumină numeroase cruciuliţe datând din secolele VI, XI, XIII-XIV, sigilii, monezi şi vase ceramice cu inscripţii sau simboluri creştine, precum şi tezaurul unui episcop la Pârjoaia.
Prezentare preluata de pe site-ul Manastirii Dervent