Despre evul mediu in general se spune ca a fost intunecat. Nimic mai fals. A fost poate cea mai dinamica, luminoasa si crestina perioada istorica. Sa ne gandim doar la grandoarea Imperiului Bizantin, care isi avea una din frontiere pe Dunare, la aparitia de noi state si de ce nu, de noi popoare, de realizarile din arta si arhitectura. Dar sa incepem cu inceputul.
CÂTEVA DATE ARHEOLOGICE CU PRIVIRE
LA VIAŢA SPIRITUALĂ DIN SECOLELE VIII- XI
În aşezările şi necropolele analizate (din Oltenia, Muntenia, Dobrogea) au apărut o serie de obiecte (cruciuliţe, medalioane cu semnul crucii sau scene religioase, obiecte de uz casnic cu semnul crucii, inscripţii sau rune pe diverse obiecte etc.) care constituie dovezi de viaţă spirituală. Acestea nu apar doar în secolele de care ne ocupăm în lucrarea de faţă, ci constituie aproape o constantă a spaţiului carpato-danubiano-pontic, aşa cum o dovedesc studiile referitoare la secolele IV-XI .
Jacques le Goff considera că istoria mentalităţilor poate fi discutată
şi analizată în baza surselor literare din epocă dar şi mai târzii . Acelaşi autor remarca însă raritatea documentelor scrise referitoare la occidentul medieval-timpuriu. Acest aspect este valabil şi pentru Europa Centrală şi Răsăriteană. Viaţa spirituală este o componentă a istoriei mentalităţilor şi în consecinţă cercetarea acestui domeniu în lumina surselor literare este un demers dificil, datorită, aşa cum arătam, rarităţii acestora.
In această situaţie, descoperirile arheologice aduc mărturii concrete, palpabile, mai ales acolo unde, uneori, izvoarele scrise tac. Dar pentru a înţelege aceste mărturii arheologice trebuie să pătrundem în contextul istoric al epocii.
Istoria spiritualităţii celor trei secole aflate la cumpăna dintre primele două milenii creştine pe un teritoriu marcat de fenomenul migraţiilor, este o provocare pentru orice istoric al culturii. Coexistenţa în arealul Europei Răsăritene a unor populaţii diferite, cu istorii şi culturi diferite, aflate în relaţii mai mult sau mai puţin directe cu un imperiu creştin, oferă acestui spaţiu geografic un specific cultural aparte.
Dacă judecăm doar după câteva evenimente, cum ar fi cruciadele pornite de occidentali, creştinarea de către bizantini a bulgarilor, slavilor, ruşilor (urmată de proiectul absolut grandios de a traduce Biblia în limba slavă, prin crearea unui alfabet adaptat limbii slavilor), creaţiile extraordinare din arta şi arhitectura religioasă, extinderea fără precedent a monahismului şi implicarea Bisericii în politica de stat, am putea afirma că în acele secole creştinismul a avut perioada sa de graţie, cu atât mai mult cu cât nu intervenise încă schisma din 1054 care a frânt în două puterea uneia dintre cele mai reprezentative religii ale lumii. Efectele acesteia nu s-au văzut imediat, aşa că secolul XI a stat sub semn de glorie creştină.
Cronicile bizantine evidenţiază cât de adânc pătrunsese creştinismul în viaţa de stat, în armată, în organismele de decizie, dar cât de puţin era uneori trăit şi practicat de demnitari dar şi de oameni simpli. Această dihotomie între creştinismul etalat şi creştinismul practicat , pe de o parte, la care se adaugă graba şi, oarecum, lipsa de metodă cu care s-au creştinat noile populaţii, pe de altă parte, grefate pe eludarea faptului că, creştinismul este o învăţătură ce trebuie menţinută prin şcoli şi catehizare aproape permanentă, au dus la apariţia unor manifestări diferite ale religiei. În acest context, conceptul de creştinism popular capătă o semnificaţie deosebită .
Izvoarele istorice menţionează la Dunărea de Jos populaţii creştine, în primul rând vlahii, goţii din Dobrogea, sârbii şi croaţii, bulgarii. Constantin Porfirogenetul vorbind despre populaţiile din imperiu arată religia şi stadiul creştinării fiecăreia.
Creştinismul vlahilor şi populaţiei romanice din Dalmaţia este confirmat şi de alte izvoare cum ar fi Ştiri referitoare la organizarea vlahilor balcanici , Vlahi la Athos , Un decret al împăratului Alexios I etc. Aveau biserici numeroase în care se aflau moaşte sfinte ale martirilor din primele veacuri, dovadă a vechimii creştinării lor . Faptul că vlahii sud-dunăreni erau creştini este valabil şi pentru vlahii din nordul Dunării, care au trăit în aceleaşi condiţii. Dacă nu ar fi fost creştini Constantin Porfirogenetul i-ar fi menţionat, aşa cum spune despre o parte din sârbii şi croaţii rămaşi la nordul Dunării şi despre care afirmă că sunt necreştini. In timpul său mai erau populaţii slave care treceau la creştinism, cazul paganilor numiţi aretani, după creştinare. Chiar şi cuvântul ,,paganus“ de care Porfirogenetul spune că ar însemna în limba slavă ,,nebotezat” ar avea istoria lui, dacă ţinem seama că acest cuvânt pare să aibă rezonanţă latină. In legenda Sf. Gerard, Ahtum face trimitere la faptul că era vasal împăratului bizantin, de la care primise botezul creştin, de asemenea şi Menumorut .
Bisericile locale în perioada respectivă aveau destulă autonomie. Acest aspect era valabil atât pentru lumea occidentală unde se ajunge la o liturghie comună d-abia în secolul VIII cât mai ales pentru lumea răsăriteană. De la Walafrid Strabus aflăm că în secolul IX goţii din Dobrogea îşi ţineau slujbele în limba tudescă sau germană .
Creştinismul populaţiei romanizate de la nordul Dunării este dovedit însă şi de numeroasele piese cu caracter creştin descoperite în siturile arheologice şi care atestă continuitatea creştinismului menţionat documentar încă secolele III-IV, dacă ne referim doar la Martiriul Sf. Sava Gotul .
În Dobrogea a pulsat până în secolul VI o viaţă creştină organizată şi puternică, dovedită de numeroase descoperiri arheologice, epigrafice dar şi documente scrise şi care arată că această provincie a fost un adevărat focar de creştinism pentru zonele învecinate. Revenirea bizantină a dat acestui ţinut un nou impuls. S-au reorganizat episcopiile, s-au refăcut basilicele din cetăţi, producţia de piese de cult a fost reluată. Existenţa unei episcopii la Axiopolis (Cernavoda de azi), atât de aproape de salba de aşezări localizate de-a lungul Ialomiţei în Muntenia, a influenţat cu siguranţă şi această zonă. Dealminteri întreaga istorie a acestei episcopii este un fapt care dovedeşte, în opinia istoricului Emilian Popescu, continuitatea populaţiei locale: „the attestation of the bishopric of Axiopolis provides not only information on the church organization in Dobrudja, but also evidence of the ethnic and administrative continuity of the local population” .
Episcopii au existat şi la Dinogeţia (unde s-au găsit un crucifix şi o cruciuliţa relicviar din aur ), Capidava, iar la Vicina a funcţionat o mitropolie. O dovedeşte povestea lui Macarios, mitropolit de Vicina, care refuza să se prezinte la post, motivând situaţia tulbure din regiune . Decizia lui Macarie nu trebuie să ne tulbure prea tare. In Bizanţul acelor secole exista obiceiul înalţilor prelaţi de a întârzia uneori nespus de mult în capitala Imperiului sub diferite pretexte, cum ar fi nesiguranţa drumurilor, întruniri religioase etc . (va urma)
Bibliografie>
Emilia Corbu, Sudul Romaniei in Evul Mediu Timpuriu. Repere Arheologice, Ed. Istros, 2006, p.113-116