Problema refugiaţilor (articol publicat in primavara lui 2009)

Emilia Corbu

Fapte regretabile petrecute într-o lume civilizată

Nu ştiu dacă este o contagiune istorică incurabilă dar, din ce în ce mai mult, înalţi funcţionari ai BOR au un comportament bizantin faţă de un Stat devenit pe zi ce trece mai barbar, adică mai păgân. Poate pare de necrezut dar bizantinii au avut, în afara de câteva momente de glorie, lungi perioade dureros de umile de tratative cu barbarii, de păci grele plătite scump, de politici care se doreau diplomatice şi subtile dar care în realitate erau jalnice şi fără scop. Şi toate acestea pentru ce? Pentru a nu purta un război demn pentru apărarea identităţii sale şi a supuşilor săi. Credeau ei că o pace costă mai puţin decât un război. Însă, e dovedit istoric că, în perioadele de acalmie plătite scump barbarii se întăreau şi în final se ajungea tot la un război de astă dată mult mai greu. Barbarii au războiul scris în gene.
Cel mai dureros exemplu al acestui compromis pe care Biserica îl înghite de 19 ani este acela de a denunţa comunismul anticreştin doar prin vorbe şi nu prin fapte adică prin recunoaşterea jertfei celor care au murit sau au suferit ani grei de închisoare în închisorile comuniste. Simpla înregistrare a acestora într-o carte nu este de ajuns, iar Martirologiul Creştin arătat de câte ori se ridică problema, este doar o picătură de alin într-un ocean de durere. Ce-ar fi ca Sf. Ioan Valahul să fie trecut în Proloage dar să nu apară în calendar. Orice compromis se naşte şchiop, aşa că nu poate ajunge departe. Dacă interpretul la vioară Ladislau Csendes aflat în fruntea arhivelor celui mai criminal partid din istoria românească (ce combinaţie ironică!) ar fi dat o palmă unui vlădică, acesta elegant întorcea obrazul pentru a da individului o lecţie creştină. Era în joc doar mântuirea personală. Dar dacă acela se obrăzniceşte şi loveşte în memoria a şase din cei care şi-au pierdut libertatea pentru Hristos, atunci nu mai stai să întocmeşti hârtiuţe de răspuns ci ridici glas şi ceri socoteală. Nu s-a făcut acest lucru şi Csendes a mai făcut o gafă de proporţiile CNSAS-ului lăsând fără răspuns o adresă semnată de 54 de istorici . Recunosc că poate nici eu nu cunosc 54 de muzicieni dar nici nu mă cocoţ în fruntea Operei Române. A şti care îţi este locul în lume şi a-ţi recunoaşte limitele este o chestiune de educaţie şi de bun simţ elementar.(1)

Şi pe vremea hunilor era la fel

Revenind la aşa zisa politică a Bisericii (ce impropriu sună!) faţă de stat trebuie să recunosc cu tristeţe că singurele asemănări pe care le găsesc sunt undeva în secolul V d. Hr., prin anul 466, când hunii şi-au făcut apariţia la Dunărea de Jos . În regiune locuiau mai multe triburi numite în documente popoare şi care aveau tratate militare cu cea mai mare putere militară a timpului, adică Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin. Interesul hunilor era de a ocupa un teritoriu cât mai întins cu cât mai puţine pierderi militare şi au acţionat ca atare. Interesul romanilor era de a avea linişte la hotare şi atunci nu au acordat sprijinul militar promis popoarelor de la Dunăre. Opţiunea trădării e întotdeauna fatală şi drept urmare a fost plătită scump. Odată instalaţi în regiune, hunii au atacat pe romani. Dar nu despre războaiele cu hunii vreau să vorbim ci despre un episod, minor în aparenţă, şi anume despre aşa-zişii refugiaţi, adică nobili, persoane cu influenţă sau oameni simpli care au fugit în Imperiul Roman pentru a se salva.
Deşi ei sunt menţionaţi lapidar, trebuie să fi fost foarte importanţi pentru huni de vreme ce Attila condiţionează pacea cu romanii de predarea lor. La un moment dat, Atilla avea o listă de 17 nume cerându-i nominal. Ne-am fi aşteptat ca romanii să aibă mai multă demnitate şi să-i apere, ca pe unii care erau de fapt aliaţii lor. Dimpotrivă, nu doar că i-au predat în funcţie de interesele lor dar i-au transformat pe bieţii oamenii în mijloace de îmbunare a hanului. Adică una dintre soliile romanilor la Attila debuta cu predarea a cinci fugari. Ce se întâmpla cu aceşti oameni după ce erau predaţi hunilor? Refugiaţii erau executaţi prin crucificare. Aşa s-a întâmplat inclusiv cu copiii Mama şi Atacam care erau neam de rege . Prin urmare barbarii nu doar că ocupaseră un teritoriu care nu fusese al lor dar atacau cu o cruzime rar întâlnită tot ce ar fi devenit repere ale unei istorii a locului. Aceşti lideri locali refugiaţi la romani constituiau pentru huni un potenţial rival iar readucerea lor în ţară şi crucificarea sub ochii poporului simbolizau consfinţirea cuceririi. Dacă uciderea acestor oameni era pentru huni un imperativ politic, totuşi moartea lor prin crucificare sugerează o eventuală apartenenţă creştină a lor. Nu ştim. Dar cunoaştem că în teritoriile lor de baştină hunii îi persecutau pe misionarii care se încumetau să predice în ţara lor.
Fireşte că romanii ar fi trebuit să găsească o cale pentru salvarea acestor suflete. Nu pentru că era o chestiune de civilizaţie ci mai ales că Hunii aveau obiceiul să ceară, pe motive diverse, toate acele persoane care intrau în conflict cu ei. Şi cum realitatea bate ficţiunea, în timp ce solia bizantinilor umbla cu predarea a cinci refugiaţi printr-un teritoriu aflat undeva prin Transilvania, se întâlneşte cu o solie romană occidentală, destul de numeroasă care mergea tot la Attila ca să negocieze o altă cerere de predare. Atilla pretinsese nici mai mult nici mai puţin decât să-i fie dat prefectul roman Silvanus, pe motiv că acesta ar fi furat nişte vase de aur care s-ar fi cuvenit lui. Adică Attila era în stare să ceară şi luna de pe cer, fraieri erau doar cei care îi răspundeau. Oricum solia occidentalilor avea să îi explice hanului că prefectul a acţionat corect şi nu-i va fi predat. Vasele cu pricina nu-i pot aparţine deoarece erau vase sfinte dar că i se poate oferi un preţ de răscumpărare de vreme ce au fost aduse dintr-un teritoriu cucerit de huni .
Cu alte cuvinte cele două imperii romane au avut o politică oarecum diferită faţă de pretenţiile hunilor. Interesant este că barbarii au fost mai agresivi cu cei care s-au purtat mai blând cu ei, cu bizantinii. Morala povestioarei este că nu trebuie să negociem cu barbarii, nici măcar un vas, dară-mi-te un om. Episodul în sine are şi un alt înţeles. Te întrebi cum e posibil ca ditamai hanul să fie preocupat de nişte blide, fie şi de aur. Uităm mereu că şi barbarii au o cultură a lor. Iar hanul ştia că adevărata izbândă implică şi cucerirea sufletelor noilor lui supuşi. Stăpânirea se voia a fi totală. Ori acele vase erau sfinte reprezentau ceva pentru sufletul poporului.

Alte timpuri, alţi barbari

Prin laşitatea şi neimplicarea în recunoaşterea martirilor din timpul comunismului, unii funcţionari bisericeşti cumpără o linişte relativă şi temporară în schimbul crucificării încă o dată, a unor oameni care, într-o ţară cotropită de comunişti s-au refugiat în Biserică, înnobilându-o cu jertfa lor. Nu e cazul ca noi cei de azi, cuibăriţi în fotolii calde să începem să judecăm, la o cafea, viaţa lor anterioară momentului când au hotărât să aleagă calea închisorilor pentru a transforma celula în chilie aprinsă de rugăciune. Nu avem acest drept şi să vă spun de ce. Pentru că ei au avut de ales între a trăda în libertate şi a muri în demnitate. Faptul că nu au trădat e semnul sfinţeniei lor. Dacă Biserica crede că acceptând pretenţiile politicului va fi liniştită se înşeală. Atilla zilelor noastre nu se mulţumeşte cu atât. După ce va îngropa şi orice urmă de memorie a demnităţii se va năpusti şi asupra Bisericii aşa cum odinioară hunii treceau prin foc şi prin sabie toate cetăţile bizantine. Iar solia imperială avea de povestit, rece, calm, ca o maşină :
,,Am ajuns la Naissus şi am găsit oraşul deşert de locuitori, fiindcă fusese dărâmat de duşmani; numai printre ruinele bisericilor se mai întâmpla să se găsească un bolnav. Puţin mai sus de râu după ce am poposit într-un loc pustiit- căci toate locurile de lângă malurile apei erau pline de oasele celor ce căzuseră în lupte- am întâlnit a doua zi pe Agintheus, comandantul armatei din Iliria şi care se găsea cu tabăra nu departe de Naissus şi de la care din porunca împăratului avem să primim nişte fugari…spre ai da Hunilor,, .

P.S. Am postat acest articol scris in 2009 pentru a saluta initiativa de inlocuire a domnului Csendes din fruntea CNSAS. Speram sa fie finalizata cu succes.