Sextus Aurelius Victor, De Caesaribus, Despre împăraţi, editia Gh. I Şerban, Muzeul Brăilei, Ed. Istros, 2006
Motto:
,,Acesta a fost sfârşitul pentru neamul Caesar-ilor; un sfârşit despre care prevestiseră în ce fel va fi multe dintre următoarele ciudăţenii, în mod deosebit cele petrecute chiar pe domeniile acestora: pădurea de lauri dedicată celor care triumfă s-a uscat subit, iar găinile, care erau atât de albe, atât de multe şi atât de potrivite pentru slujbele religioase, muriră şi ele, astfel încât şi astăzi li se consacră la Roma un loc sacrificial anume,,.(A.E. Victor, De Caesaribus, V,17, editia Gh. I Şerban, Muzeul Brăilei, Ed. Istros, 2006, p.63)
In traducerea conf. univ. dr. Gh. I Şerban, la Editura Istros a Muzeului Brăilei, a văzut lumina tiparului prima ediţie în limba română a operei De Caesaribus scrisă prin anii 360 d. Hr. de Sextus Aurelius Victor, guvernator al Pannoniei şi prefect al Romei. Este o ediţie bilingvă cu text paralel latin-român şi un amplu studiu critic semnat de dr. Gh. I. Şerban cu privire la viaţa autorului şi concepţia lui despre istorie, locul operei în izvoarele istorice ale timpului şi importanţa ei pentru istoria veche românească.
De Caesaribus este cel dintâi compendiu istoric scris în secolul IV şi tratează istoria impăraţilor romani de-a lungul a trei sute de ani, de la Augustus la Constantius al –II-lea. Cuprinde o serie de medalioane biografice imperiale scrise în genul epitomei dar într-un mod original şi tocmai aici este performanţa istoricului S.A. Victor. Prin combinaţia ingenioasă a două tehnici literare, istoriografică şi biografică şi prin mixarea, uneori nepotrivită, între documentaţia ştiinţifică şi anecdotă, textul capătă o vivacitate care îl face accesibil cititorul din orice timp, atât specialiştilor cât şi publicului larg. Medalioanele biografice au expresia unor crochiuri în care, din câteva linii şi tuşe, se desprind trăsăturile cele mai sugestive ale fiecărui profil imperial.
Deşi a deţinut funcţii înalte în administraţie A.E. Victor a avut o origine modestă. El provenea din Africa romană şi se trăgea dintr-o familie de ţărani:
,,,,fiind născut la ţară şi provenind dintr-un tată incult şi de condiţie joasă, mi-am asigurat până la această vârstă o viaţă mai mult decât onorabilă tocmai graţie acestor studii,,(p.2).
Nu vom insista asupra personalităţii şi operei istoricului A.E. Victor, cărora traducătorul le dedică un studiu amplu şi bine documentat şi nici asupra importanţei cărţii ca izvor istoric inedit, ci vom reliefa câteva aspecte care fac această istorie scrisă acum 1600 de ani, o carte de învăţătură pentru cei de azi şi o lectură cel puţin interesantă.
In primul rând istoricul roman din secolul IV are o concepţie asupra istoriei. Nu face istorie de dragul istoriei, de a-şi expune erudiţia înşirându -ne o serie de chipuri de împăraţi, ci cu scopul de a învăţa ceva din trecerea vremii şi a înţelege fenomenele care stau la baza evoluţiei anumitor evenimente.
Victor judecă fenomenele şi filosofează. Unul dintre criteriile sale este moralitatea. Deşi păgân şi prieten cu împăratul Iulian Apostatul, istoricul nostru este un tradiţionalist în sensul bunei tradiţii latine şi stigmatizează toate viciile, care se revărsau în valuri peste societatea romană a timpului său, de la vin şi traiul bun până la prostituţia masculină şi homosexualitate. Este atât de moralizator încât devine subiectiv uneori, încercând să arate legătura directă dintre moralitate şi o guvernare bună. Consideră că în perioadele de decadenţă morală se manifestă destinul şi oamenii ajung la voia îmtâmplării. Citind însă opera sa chiar ajungi sa fii convins de acest lucru, pentru că perioadele de criză prelungită ale imperiului coincid cu domnia unor tirani pentru care singura soluţie de scoatere din scenă era asasinatul politic. Vedem că uzurpările se ţin lanţ, că armata şi pretorienii schimbă împăraţii după bunul plac. Iar aceştia din urmă sunt atât de decăzuţi încât şi cei mai huliţi oameni politici de azi par flori de crini pe lângă ei. Şi totuşi aceşti oameni vicioşi erau oameni instruiţi:
,,Toţi aceştia despre care am tratat mai sus pe scurt, dar în special cei din familia Caesar-ilor, au fost atât de instruiţi în materie de literatură şi elocinţă încât, dacă toate viciile lor n-ar fi întrecut prea mult măsura, cu excepţia doar a lui Augustus, atunci talentele lor extraordinare ar fi reuşit să le estompeze ticăloşiile lor mărunte,, (VIII, 7, p.67). Şi într-adevăr a fost prea mult pentru senatul roman să ofere zestre unui împărat ca Nero care ,, a ajuns până acolo încât necruţându-şi nici ruşinea sa şi nici pe a altora, lăsându-se împopoţonat din cap până în picioare în genul fetelor care se căsătoresc, să i se ceară să i se aducă de mână pentru patul nupţial, unul dintre acei ciudaţi însoţitori ai săi, după ce în prealabil fusese dată şi o zestre în faţa senatului, şi toate acestea într-un moment în care toţi, conform obiceiului, participau la festivitate,, (V, 5, p.59).
O altă idee, de veche tradiţie filosofică, şi căreia A.E. Victor îi găseşte un loc în interpretările sale este ciclicitatea istoriei. Ideea are la bază caracterul ciclic manifestat în Univers dar şi în lume. Teoria ciclicităţii istoriei şi locul moralităţii îl duc pe autor la concluzia că:
,,….un stat, graţie virtuţilor conducătorilor săi, poate fi lesne ori înălţat, ori adus la disperare, şi că aceeaşi republică poate să fie târâtă în prăpastie de viciile aceloraşi conducări, chiar şi atunci când a devenit suficient de puternică;.
In consecinţă chiar şi după perioade de progres pot urma epoci nefaste. Aşa se face că după domniile nevrednice şi păgubitoare ale unor caesari, născuţi şi crescuţi la Roma (cum au fost Calligula şi Nero), au urmat domniile strălucite ale lui Vespasian şi Ulpius Traianus, care deşi nu era născut în Italia s-a dovedit unul dintre cei mai mari împăraţi ai epocii sale şi care printre multe altele a supus,, neamurile de pileaţi şi bărboşi ai dacilor,,.(p.77).
Ca orice intelectual al vremii sale A.E. Victor este adeptul numerologiei şi îşi divizează materialul istoric în şase perioade istorice de durată inegală. Oricâtă filosofie a istoriei ar face totuşi vedem că în toate perioadele descrise de el decăderea morală este aceeaşi, diferenţele fiind date doar de soluţiile pe care împăraţii le propun pentru guvernarea imperiului care întins pe mai multe continenete dădea semne clare de criză.
Cu experienţa noastră de azi înţelegem motivul pentru care acele trei secole au fost atât de eroice pentru creştini. Erau grele pentru toată lumea cu atât mai mult pentru Biserica primară care nu era încadrată într-o organizaţie oficială. Gândirea fatalistă a anticilor care vedeau destinul implacabil (şi chiar aşa era până la venirea lui Hristos) se regăseşte şi în concepţia de viaţă a lui Victor care caută în Haruspicii, în semnele astrelor, mersul păsărilor, semne ale decăderii imperiului.
Dar istoria lui A.E. Victor are o anume importanţă şi pentru istoria noastră. El afirmă că provincia Dacia a fost pierdută dar nu spune nimic despre o retragere a populaţiei de aici, aşa cum consideră unii istorici contemporani citând alte surse antice, mai puţin pe A.E. Victor, care este foarte clar în privinţa contextului istoric al acelei vremi în care s-a petrecut evenimentul:
,,…goţii traversând fără nici o dificultate Tracia au pus mâna pe Macedonia şi Achaia, iar Orientul ajunsese să fie stăpânit de tâlhari sau de o femeie; forţele alamanilor ocupau pe atunci într-un mod similar şi Italia; iar neamurile francilor, după ce fusese jefuită Gallia, luaseră în stăpânire Spania devastând şi aproape distrugând oraşul Tarraco; şi, găsind la timp mijloacele de navigaţie, se infiltraseră parţial până în Africa; în felul acesta a fost pierdută de la imperiu şi regiunea de dincolo de Istru, pe care o câştigase Traianus. 4. Aşa stând lucrurile ca şi cum vânturile ar fi bătut cu sălbăticie din toate părţile, în întreaga lume ajunseseră să se amestece cele mai mari cu cele mai mici şi cele mai de jos cu cele mai de sus 5. Şi tot acum Roma era pustiită şi de ciumă…6. In mijlocul unor atari evenimente, împăratul însuşi, bătând cârciumile şi tavernele, lega prietenii cu patronii de bordeluri şi cu beţivanii, se lăsa în voia soţiei sale Salonina şi a iubirii destrăbălate pentru fiica lui Attalus, regele germanilor, una cu numele de Pipa,, (p.33).
Din acest tablou al pierderilor, înţelegem că provincia Dacia nu a fost nici singura pierdută şi nici cea mai mare pierdere a romanilor, încât aceştia să fie nevoiţi să evacueze populaţia. Am spune în conformitate cu opinia traducătorului că Dacia s-a lepădat de jugul roman, într-un moment în care şi alte populaţii procedau la fel.
In concluzie această primă ediţiei a acestei opere antice, pentru care felicităm şi traducătorul şi editura, este mai mult decât un izvor istoric necesar specialiştilor, este şi o lecţie de viaţă şi un prilej de meditaţie.
Există cu siguranţă şi o teologie a istoriei, a cărei principii ascunse au făcut ca opera de tinereţe a unui păgân să ajungă până la noi şi să înveţe pe creştinii de azi că până în păgânism exista o moralitate dar aceasta nu a fost de ajuns pentru ca el să învingă.
Emilia Corbu