În epoca „tranziţiei“, nu am auzit mai deloc voci din spaţiul ortodox care să se pronunţe într-un fel sau altul asupra capitalismului. Mă refer la voci venite din mediile „tradiţionaliste“ şi din cele monahale. Această tăcere este cu atât mai greu de explicat cu cât mulţi monahi, preoţi, intelectuali „tradiţionalişti“ şi o sumedenie de asociaţii creştine, publicaţii şi bloguri ortodoxe s-au arătat profund preocupate de problemele de „aici“ şi de „acum“. Ortodocşii au dezbătut şi combătut „dictaura biometrică“, „dictatura pseudo-ştiinţei“, au luptat şi luptă în continuare împotriva vaccinărilor cvasiobligatorii, critică vehement globalismul, ecumenismul, relativismul moral şi valoric. Se vorbeşte mult despre antihrist, „new world order“ şi „guvernul mondial“. În ultimul timp, sub impactul „dictaturii biometrice“, a fost luată în tărbacă şi tehnologia.

Te-ai aştepta ca toate aceste aspecte şi fenomene – pe drept criticate – care ameninţă adevărul despre persoană la nivel antropologic şi împiedică cultivarea lui în interiorul Bisericii să fie abordate dintr-o perspectivă prosopocentrică (în greceşte prosopon înseamnă „persoană“). Asta ar însemna ca problemele să fie abordate din perspectiva îndumnezeirii omului şi a înnoirii lumii în Hristos. Critica lumii de „aici“ şi „acum“ nu poate avea alt scop decât mărturisirea Adevărului şi maturizarea morală şi duhovnicească a creştinului. În loc de o abordare „personalistă“, avem însă reducţionism „conspiraţionist“. Nu văd cum Aaron Russo – cel care le explică ortodocşilor în două filmuleţe de pe YouTube cum stau treburile în lume – ne ajută să înţelegem cauzele răului şi criza noastră duhovnicească. A reduce complexitatea formelor sub care se manifestă răul la un individ (Rockfeller), o instituţie (Rezervele Federale) sau la influenţa a două, trei grupuri oculte (Bilderberg, Trilatarala) nu este numai o dovadă de cecitate intelectuală ci înseamnă, pur şi simplu, să reduci fiinţa umană la o muscă neputincioasă care aşteaptă să fie devorată de Marea Tarantulă.

Ferecaţi în închisoarea planetară a lui Alex Jones, ortodocşii n-au observat cum, în ultimii douăzeci de ani, tarantulele mai mici, locale şi „globale“, le-au pătruns în casă prin ferestrele şi uşile lăsate larg deschise. Timp de douăzeci de ani diferite specii de păianjeni veninoşi au tot ciupit, devorând economia şi cultura naţională fără ca ortodocşii să se întrebe prea mult „de ce?“, „cum?“ şi „în ce scop?“. Cum vinovatul fusese deja stabilit, Marea Tarantulă (Rockfeller, „guvernul mondial“ etc.), ce rost mai avea căutarea unor cauze mai mărunte? Când micuţele tarantule au început deja să-i înţepe pe români în braţ, să-i vaccineze pentru a-i face imuni la ceea ce se întâmplă în jur, unii dintre ortodocşi au avut o oarecare reacţie alergică. O trezvie. Abia acum au observat dezastrul din casa pe care au lăsat-o de izbelişte. Abia acum şi-au dat seama că nu mai au un pat în care să doarmă, o cameră a lor în care să se mişte liber. Nici măcar un ungher unde să îngenuncheze pentru a se ruga la icoană.

Când au priceput cât de cât dimensiunile dramei lor duhovniceşti şi ale tragediei naţionale şi-au pus, pentru prima dată, întrebarea: „Cum a fost posibil? Cum de au pătruns tarantulele în casele noastre? Cum de s-au înmulţit?“ Au început să-şi pună întrebări asupra mediului, condiţiilor şi factorilor care au provocat invadarea României şi a propriei conştiinţe de către păianjenii veninoşi. Şi-au dat seama, cu groază, că în loc să piară în „capitalism“, cum am crezut cu toţii când comunismul „s-a prăbuşit“, tarantulele s-au adaptat noilor condiţii şi s-au înmulţit exponenţial. Şi atunci ortodocşii au fost obligaţi să se întrebe – o întrebare pe care, timp de douăzeci de ani, au tot evitat-o: „Nu cumva capitalismul este un mediu prielnic pentru perpetuarea răului?“

Dacă un ortodox vrea să se maturizeze moral şi duhovniceşte, nu poate să accepte ceea ce-i propune capitalismul: o morală „pragmatică“ straină de o bază religioasă, tradiţională şi axiologică; relaţii interpersonale la nivelul cel mai de jos (din punct de vedere duhovnicesc), al activităţii economice interesate; organizare tehnocratică a societăţii; camăta, idolatrizarea banului şi a „dezvoltării economice“; religia „confortului“; „sclavi fericiţi“ în loc de persoane. Duhul creştin este străin de duhul materialismului şi al hedonismului care caracterizează atât socialismul cât şi capitalismul.

Istoria ultimilor două sute de ani este istoria alternării la putere şi a concubinajului dintre capitalism şi socialism (comunismul este o struţo-cămilă în care viciile celor două sisteme sunt amalgamate într-o construcţie monstruoasă). Unul nu a putut să existe fără celălalt. Ca doi „frères ennemis“ s-au tot ciorovăit între ei, dar s-au înţeles de minune asupra ţelurilor comune care le asigură perpetuarea. Diferitele specii de tarantule capitaliste şi socialiste şi-au împărţit teritoriile, au stabilit rolurile pe care le au de îndeplinit fiecare dintre ele. Omenirea trebuia convinsă că în afara celor două sisteme nu poate să existe, nu trebuie să existe şi nu va exista vreodată nimic altceva.

În acest scop, atât capitalismul cât şi socialismul şi-au creat propriii lor propagandişti care să arate cu degetul viciile şi năravurile celuilalt. Misiunea lor: să nu existe o condamnare a celor două sisteme de pe alte poziţii. Cu atât mai puţin de pe poziţii cu adevărat creştine. S-a creat altfel un mecanism „critic“ menit să blocheze apariţia unei eventuale „a treia forţe“ care ar fi putut să strice „regula jocului“. Ori de câte ori a apărut o astfel de forţă, tarantulele capitaliste şi socialiste s-au grăbit s-o asimileze. Au decretat că este fie de „dreapta“ (capitalistă), fie de stânga (socialistă). Cu alte cuvinte, tot o subspecie de păianjen veninos.

O astfel de tarantulă propagandistică este Michael Moore. Precum Noam Chomsky, s-a specializat în atacarea „sistemului“ de pe poziţii de stânga. Multimilionar, un răsfăţat al „entertainment industry“ din SUA, promovat în toată lumea de mass-media globalistă, a devenit unul dintre criticii oficiali ai capitalismului. În ultimul său documentar, Michael Moore îi condamnă însă pe bogaţi în numele lui Hristos, clamând la scară planetară „vocaţia“ sa creştină. Moore, care se pretinde catolic practicant, nu este singura vedetă care a manipulat gândirea socială a Bisericii catolice pentru a condamna capitalismul şi a promova socialismul. (Simplul fapt că Moore este un susţinător al avorturilor îi aruncă în derizoriu toată argumentaţia „creştinească“.)
Am fost surprins să găsesc admiratori ai lui Michael Moore printre intelectualii ortodocşi. Nu înţeleg pe ce bază patristică sau ortodox-personalistă îl consideră doamna Elena Dulgheru pe Moore un „documentarist independent“, un critic al „corectitudinii politice“ (vezi aici articolul).

Cred că Michael Moore însuşi ar fi surprins să afle că la temelia fiecărui film al său se află „opţiunea pentru direcţia creştin-conservatoare a gândirii politice americane“. (Dacă Elena Dulgheru pune cumva semnul de egalitate între neoconii şi liberalii americani, afirmaţia este valabilă, dar din contextul articolului nu rezultă o astfel de interpretare.) Ceea ce m-a şocat de-a dreptul este transformarea lui Moore, sub pana doamnei Dulgheru, într-un adept al celei de „A Treia Forţe“. Dacă în ultimul său film Michael Moore propune în mod oportunist sistemul cooperatist de producţie, aceasta nu-l transformă defel într-un… distributist. Admirator al Cubei lui Castro, al lui Barack Obama, al „statului dădacă“ european, Michael Moore nu se raportează la „normalitate“, la „echilibru“ şi „luciditate“, ci la ideologiile şi obsesiile socialiste. Soluţiile de vindecare doar mimează „A Treia Forţă“ şi folosesc în mod oportunist gândirea socială şi economică a creştinismului.

Michael Moore – încă un „manipulator“ care blochează Alternativa. Încă un impostor primit cu braţele deschise în România.

Scris de Ovidiu Hurduzeu
Preluat de pe A treia Forta. Romania profunda