Jurnalistul Sorin Bogdan a trăit evenimentele din 1989 pe propria-i piele

Unul din momentele care mi-au marcat viaţa a fost Revoluţia din decembrie 1989, pe care am trăit-o din plin la Timişoara. Aveam 25 de ani şi eram fericitul posesor al unui atestat de artist liber profesionist, deoarece cåntam jazz, la contrabas. (…) Ignoram cu toţii regimul comunist, care ne ignora, la råndul său, considerånd artiştii ca noi nişte paria. În decembrie 1989, începuseră să apară zvonurile despre problemele unui preot maghiar. Am aflat amănunte de la Radio Europa Liberă. Era 16 decembrie 1989, såmbătă, pe la prånz. Ştiam casa din Piaţa Maria în care locuia Laszlo Tokes şi am vrut să văd cu ochii mei ce se întâmpla acolo. Am luat tramvaiul de långă Catedrală şi n-am coboråt la prima staţie, pentru că voiam să mă asigur întåi privind pe geam că nu sunt pericole. Am zărit cåţiva oameni adunaţi pe străduţa din faţa Bisericii Reformate Maghiare, cu faţa către ferestrele pastorului. Din Piaţa Sinaia, m-am întors pe jos şi m-am oprit la colţ. Nu erau mai mult de 30 de persoane. Mi s-a părut ciudat că sunt lăsaţi să stea acolo. Erau, însă, bine supravegheaţi. (…)
Seara, am trecut prin faţa comitetului judeţean de partid Timiş şi am fost şocaţi să vedem clădirea înconjurată de poliţişti şi soldaţi din trupele de securitate. Nu mai exista un geam întreg, iar trotuarele erau pline de cioburi, resturi de cărţi de-ale lui Ceauşescu, sticle de whisky sparte şi bucăţi de mobilier. Mariana, mama lui Gabi, ne-a povestit că timişorenii au ieşit în stradă, în sprijinul enoriaşilor lui Laszlo Tokes.
Am aflat apoi ce s-a întåmplat. La căderea serii, tot mai mulţi oameni s-au adunat în faţa Parohiei Reformate din Piaţa Maria, cu lumånări în måini. Tensiunile au izbucnit cånd poetul Ion Monoran a blocat un tramvai aflat în staţia din apropiere, trăgånd de funia pantografului. De aici, pånă la „Jos Ceauşescu!“ nu a fost decåt un pas. Oamenii s-au mobilizat şi au plecat în marş spre comitetul judeţean de partid. În faţa clădirii, îi aştepta un cordon de soldaţi din trupele de miliţie. Mulţimea a spart cordonul şi cei mai curajoşi au pătruns în sediu. Furia devastatoare a mulţimii a întors pe dos totul. Au spart birourile şi au aruncat pe geam, în uralele celor de afară, portretele şi cărţile lui Ceauşescu, sticle de băutură găsite prin dulapuri, tot ce le-a căzut în månă. (…) În complexul studenţesc am găsit un nucleu de vreo 40-50 de oameni, care încercau să-i scoată pe studenţi în stradă. Era un fel de disperare a unor oameni care simţeau că acesta putea fi sfårşitul epocii comuniste, dar teama celorlalţi părea greu de înfrånt. Se scanda „Jos Ceauşescu!“, „Jos comunismul!“, „Studenţi, veniţi cu noi!“, „Nu staţi în balcoane, că muriţi de foame!“. Cineva s-a urcat pe un transformator electric şi a încercat să mobilizeze lumea, însă puţini studenţi au coborât să ni se alăture. Mulţi erau plecaţi deja acasă, iar cei rămaşi n-au prea îndrăznit să iasă din cămine.

Miliţienii au fost atacaţi cu sticle incendiare

Am plecat cu maşina spre casa lui Tokes, însă un cordon de miliţieni bloca circulaţia în dreptul restaurantului „Flora“, de pe Splaiul Tudor Vladimirescu. Ne-am întors, am ocolit prin Piaţa Bălcescu şi am ajuns långă liceul de filologie-istorie, unde am parcat. În permanenţă ne luam măsuri de precauţie, să avem străzi pe care să ne putem retrage, în cazul unei intervenţii în forţă a miliţienilor. Ne-am apropiat de Biserica Ortodoxă din Piaţa Sinaia, unde erau adunaţi vreo 30-40 de oameni, majoritatea tineri din Calea Şagului, întăråtaţi de ideea unei bătălii cu miliţia. Trupele erau masate în dreptul librăriei de pe Bulevardul 6 martie (actualul 16 decembrie), blocånd accesul spre Biserica Reformată. Erau tineri care îşi făceau stagiul militar în forţele de miliţie, dar aveau căşti albe, scuturi mari de plexiglas şi bastoane de cauciuc. La ordinul unui gradat, au început să înainteze spre noi, lovind ritmic cu bastoanele în scuturi. Noi ne-am retras un pic, dar am văzut, uluiţi, că tinerii adunaţi acolo nu dădeau înapoi. Dimpotrivă! Au alcătuit ad-hoc un cordon perpendicular pe bulevard şi au început să înainteze către cordonul de miliţie. Aveau şi ei båte şi cåteva răngi, pe care le tårau cu zgomot pe asfalt. Un tip solid, căruia îi spuneau Semaca, zăngănea un lanţ în måna dreaptă şi părea să fie un fel de lider. Momentul culminant s-a petrecut cånd cele două tabere au ajuns faţă în faţă, la vreo 20 de metri una de alta: la un semn, cåţiva tineri au scos nişte sticle incendiare pregătite dinainte, le-au dat foc şi le-au aruncat între miliţieni. „Pe ei!“, a strigat Semaca, şi toţi au năvălit către miliţienii care fugeau ca potårnichile. În cåteva minute, bătălia a fost cåştigată. Tinerii au spart vitrinele magazinelor şi au încins un foc în mijlocul liniei de tramvai, din volumele de omagii şi cărţile lui Ceauşescu scoase din vitrina unei librării. În uralele lor, Semaca defila pe bulevard, cu o cască de miliţian pe cap şi un guler imens de blană, luat dintr-un magazin. (…)

La Catedrală eram 4-500 de oameni

Cineva a spus să mergem în centru. Era deja trecut de miezul nopţii şi am ajuns la Catedrală. Eram vreo 4-500 de oameni. Un cordon de miliţieni înconjurase primăria şi o parte dintre manifestanţi voiau să-i atace. Din mulţime au apărut nişte lideri ad-hoc, care vorbeau oamenilor de pe treptele Catedralei şi încercau să-i oprească pe cei ce voiau să se bată cu miliţienii de la primărie. Povestea a durat vreo oră, în care mulţimea pendula între Catedrală şi primărie, unde îi înjurau pe miliţieni şi le reproşau că nu sunt romåni, dacă apără regimul comunist. (…) Prea puţini oameni au ieşit în stradă să li se alăture. În dreptul antenelor de radio de långă cimitirul din Calea Lipovei, a avut loc prima intervenţie în forţă a unor masive trupe de miliţie, care a reuşit să împrăştie manifestanţii şi să aresteze o parte dintre ei. Cånd am ajuns acasă şi am intrat, surescitat, pe uşă, strigånd „Gata cu Ceauşescu! A început revoluţia!“, maică-mea a început să plångă.

Decembrie, ziua a 17-a

Duminică, evenimentele au continuat în cursul dimineţii. Liviu Butoi mi-a povestit ce s-a întåmplat. Pe la ora 10:00, nişte tåmpiţi din conducerea garnizoanei Timişoara au avut neinspiraţia să scoată un pluton de soldaţi în stradă, care au defilat cu steagul de luptă în frunte. Liviu i-a întålnit cånd treceau podul, dinspre Piaţa Maria către Catedrală. Timişorenii au coboråt de pe trotuare, fără să scoată un cuvånt, cu privirile îndårjite, şi au început să păşească în tăcere în spatele soldaţilor. Tot mai mulţi. Speriaţi, militarii au grăbit pasul şi s-au retras în garnizoana din Piaţa Libertăţii. Prea tårziu. Se adunaseră în zona Operei vreo 2.000 de oameni, care s-au hotăråt să plece în marş către comitetul judeţean PCR. Era o manifestaţie paşnică, mulţi tineri, femei, bărbaţi cu copii pe umeri, cum văzuseră la jurnalele de ştiri de la televiziunile sårbeşti că se întåmplase în alte ţări.
Ajunşi în faţa sediului judeţenei de partid, deşi strigau „fără violenţă!“, demonstranţii au fost întåmpinaţi de trupele de miliţie şi alungaţi cu jeturi de apă proiectate din maşini de pompieri. A fost scånteia care a declanşat ostilităţile. Oamenii au atacat cordonul de miliţieni, i-au smuls pe cei doi pompieri dintr-o maşină şi i-au dat foc. A început o bătălie fără milă. O altă prietenă, Olivia, mi-a descris ciocnirea violentă din jurul prånzului. Ea scăpase, udă leoarcă, după ce s-a ascuns pe treptele hotelului „continental“. După ora 14:00, totul o luase razna. Tot mai multe grupuri de manifestanţi veneau în centrul oraşului. Pe la 16:00, s-au auzit primele împuşcături în Piaţa Libertăţii. Zvonurile vorbeau de focuri de armă trase în plin, de morţi şi răniţi. Fascinant era că efectul obţinut a fost exact pe dos! Teama parcă se evaporase, făcånd loc furiei şi unei hotăråri de neclintit. „Libertate!“, „Acum ori niciodată!“, „Jos comunismul!“, „Jos Ceauşescu!“, „Azi în Timişoara, måine-n toată ţara!“ răsunau din toate colţurile oraşului. Veştile circulau cu viteza fulgerului şi nu mai ştiai care sunt adevărate sau care sunt zvonuri şi dezinformări.

Indivizi solizi spărgeau vitrinele

După ora 17:00, cånd a căzut întunericul, situaţia a scăpat de sub control total. La un moment dat, am ajuns în Piaţa Operei, care era sub controlul demonstranţilor. Vitrinele magazinelor erau sparte cu o furie dementă de nişte indivizi dubioşi, înalţi, solizi, cu alura de sportivi de performanţă. În urma lor, năvăleau cete de ţigani care furau tot ce le cădea în månă. Cineva a incendiat parfumeria de vis-a-vis de Cofetăria „Violeta“ şi flăcările ameninţau să cuprindă primul etaj al blocului. Oamenii şi-au inundat apartamentele, sperånd să scape de foc. Era o confuzie generală, demonstranţii adevăraţi ferindu-se să se amestece cu provocatorii. M-am întors la studioul lui Liviu Butoi, din demisolul vilei de långă Liceul „C.D. Loga“, exact cu cåteva minute înainte să intervină trupele de miliţie, care au deschis focul din nou. (…)
Eram înnebunit să merg şi eu în locurile unde se duceau bătăliile cu forţele de represiune. (…) Între scandări, lumea vorbea de arestaţi, de morţi şi răniţi, însă nimeni nu se temea. Era o atmosferă electrizantă care te molipsea.
Am trecut prin faţa Universităţii şi am ajuns la Podul Mihai Viteazul. În timp ce primele rånduri ale demonstranţilor trecuseră de pod şi se îndreptau spre Catedrală, eu ajunsesem în dreptul unui chioşc de ziare din tablă, chiar înainte de pod. Mărturisesc că, pånă în acel moment, nu mi-a venit să cred că se trage în oameni cu gloanţe adevărate. Mă gåndeam că trag cu gloanţe oarbe, să ne sperie, sau cu gloanţe de cauciuc, cum auzisem că se face în Occident, cånd vor să împrăştie manifestaţiile violente. Cei din faţă scandau „Armata e cu noi!“ şi înaintau către Cinema „Capitol“, în momentul în care militarii au deschis focul. Din reflex, m-am aruncat la pămånt, ascunzåndu-mă după chioşcul de ziare. Am auzit gloanţele lovind crengile copacilor şi am văzut scåntei pe asfalt, de la ricoşeuri. Atunci am realizat că sunt gloanţe adevărate.

Eram invincibili, printre gloanţe

Cei aflaţi pe pod se tråntiseră pe jos şi cåţiva gemeau şi se zvårcoleau, loviţi de gloanţe. Ciudat, dar nimeni nu s-a speriat. Dimpotrivă! Ghemuiţi, i-au scos pe răniţi din bătaia gloanţelor şi au oprit cåteva maşini, rugånd şoferii să-i ducă la spital. Nimeni nu i-a refuzat, deşi îşi murdăreau banchetele automobilelor cu sånge. Mai tårziu am aflat că militarii care au tras au fost comandaţi de generalul Chiţac. Mulţi au tras în aer sau în pămånt, evitånd să ţintească spre demonstranţi, însă cåteva gloanţe au nimerit în plin. Fantastic era că, pe măsură ce realizam că se trage în noi, ne dispărea orice urmă de teamă. La fel s-a întåmplat cu o coloană de manifestanţi care au încercat să treacă Podul „Decebal“ către comitetul judeţean PCR au fost întåmpinaţi cu gloanţe. (…)
Nimeni nu poate descrie cu adevărat ce s-a întåmplat în noaptea de 17/18 decembrie în Timişoara. Atitudinea oamenilor, curajul pe care ţi-l extrăgeai parcă din curajul celui de långă tine, exaltarea, sentimentul că trăim un moment magic, credinţa că împlinim un destin al cărui final urma să fie unul singur… Eram invincibili, gloanţele nu existau, eram liberi şi nimeni nu ne mai putea fura libertatea. Nu voi uita niciodată flacăra din privirile celor din jur, zåmbetul de pe faţa lor, aura de îngeri care iradia de pe chipurile tuturor. Nu-l cunoşteam pe cel de långă mine, dar îl simţeam fratele meu şi ştiam că nu mai au ce să ne facă. În orice direcţie te uitai, cerul era brăzdat de trasoare, dar rafalele de mitralieră erau acoperite de glasul răzvrătiţilor. Toată Timişoara vibra.
Pe la 3:00, Dumnezeu a vărsat o lacrimă pentru cei ce au murit atunci. O ploaie torenţială a spălat păcatul celor care au ridicat arma asupra fraţilor lor şi s-a aşternut liniştea. Peste oraş şi peste sufletele noastre. Atunci am ştiut ca i-am învins.
Sorin Bogdan
Integral pe www.sorinbogdan.ro
Preluat de pe victor roncea.blog.