CHESTIUNEA ,,TERORIŞTILOR,,

CHESTIUNEA ,,TERORIŞTILOR,,

Toţi cei care am trăit evenimentele dintre 22-25 decembrie 1989, eram convinşi de existenţa ,,teroriştilor,, care acţionau de partea lui Ceauşescu, ,,copii lui Ceauşescu, cum li se spunea. Unii chiar îi văzuseră.
Ulterior s-a spus că nu au fost terorişti ci doar aparate de simulare a unor lupte de stradă (împuşcături, incendii, etc). Doar că şi acele aparate tot trebuiau mânuite de cineva. Mai acum se zice că nici vorbă de terorişti ci doar de o confuzie la nivelul unităţilor militare trimise la datorie. Aşa că, acest capitol a fost tratat ca ,,folclor revoluţionar,, şi abandonat din perspectiva cercetării ştiinţifice.
Istoriceşte vorbind, este un capitol sensibil din două motive. In primul rând că teroriştii nu pot fi dovediţi istoric din lipsă de dovezi scrise (fotografii, înregistrări live, declaraţii ale lor, documente). In al doilea rând, existenţa unui grup înnnarmat care desfăşoară acţiuni teroriste împotriva populaţiei civile e o dovadă directă pentru o lovitură de stat. Prin urmare miza teroriştilor este mai mare decât se poate bănui. In prezent insa chestiunea nu poate fi tratata decat intr-un volum de istorie orala a revolutiei.
George Roncea aduce o mărturie despre existenţa teroriştilor.
,,I-am văzut pe „terorişti“ de-aproape. Am tras în ei (nici ei n-au stat degeaba) pe parcursul a mai bine de şase ore de asediu. Am avut parte chiar şi de un fel de dialog suprarealist punctat cu focuri de armă. Ne-am confruntat într-o clădire proiectată ca o adevărată cazemată dotată cu pasaje secrete, trape şi pereţi falşi, fost sediu al Ministerului de Interne, amplasată vizavi de Comitetul Central. Cu trei ani înainte de 1989 trecusem în stagiul militar printr-o subunitate de cercetare, iar instrucţia militară relativ dură, încă proaspătă, mi-a fost de folos, la întålnirea cu „teroriştii“ şi mi-a scăpat viaţa, cred – şi cu ajutorul generos al lui Dumnezeu.
„Teroriştii mei“, deşi au încasat-o în plin, au dispărut fără urmă, iar după evenimente, intrigat, m-am întors la faţa locului, încercånd să dezleg misterul.
Povestea acelor zile a devenit peste ani „Dosarul blocului Romarta“. Am stråns probe care ar fi putut conduce la identificarea, dacă nu a teroriştilor, măcar a instituţiei în slujba căreia acţionaseră aceştia. Am pus totul la dispoziţia procurorilor militari. Am lucrat direct, în 1990, cu o echipă formată din – pe atunci – colonelul Joarză şi căpitanul Slăvoiu.
Au trecut de-atunci 20 de ani. Joarză a ajuns ditamai generalul la vârful Justiţiei Militare, a îngropat dosarele Revoluţiei, printre altele şi dosarul meu, şi apoi, anul trecut, a crăpat. Spiritul lui Joarză a infuzat însă tot Parchetul Militar, infiltråndu-se în Dan Voinea, continuatorul muncii lui Joarză de mătrăşire a dosarului Revoluţiei.

20 de ani de muşamalizare a adevărului

Am aflat cum „a transcris“ şi „tradus“ Parchetul Militar povestea confruntării din blocul „Romarta“ datorită unui „răspåndac“ al procurorului militar Dan Voinea, un „ziarist“ care trăieşte din firimiturile aruncate diversionist pe piaţă de versaţii manipulatori în uniformă militară. Romulus Cristea, „ziaristul“ lui Dan Voinea, (procuror dat afară din Parchet pentru grave abateri), a reprodus o filă din Dosar într-o carte a sa pe tema aşa-zisei revoluţii:
„Pe fondul zvonurilor alarmiste privind sosirea iminentă a unor terorişti şi al lipsei de comunicare – cooperare între formaţiuni, subunităţi sau unităţi militare, în seara zilei de 22 decembrie 89, în jurul orei 21, o companie de militari în termen de la UM 01026 Bucureşti, sub comanda cpt. Cristian Mirea, s-a deplasat la blocul «Romarta», str. Academiei nr. 35-37 (vizavi de sediul CC-PCR). Militarii s-au deplasat la acel obiectiv în urma semnalelor primite de la civilii din Piaţa Revoluţiei, care afirmau că în acel loc se află persoane suspecte – «terorişti». Pentru a verifica «sesizarea», în imobil, prin intrarea din str. Academiei, a pătruns o grupă de militari în termen, însoţiţi de civilul George Roncea. Concomitent, fără a cunoaşte configuraţia clădirii, alţi militari, în dorinţa de a verifica şi alte locuri din care se presupunea că s-a tras, au pătruns în acelaşi imobil, dar din partea dinspre str. 13 Decembrie (actuala Ion Câmpineanu). Trebuie menţionat că blocul «Romarta», prin construcţia sa, are două intrări separate, atât prin str. Academiei, cât şi prin str. I. Câmpineanu. Curtea interioară este comună, iar holurile de la fiecare etaj al clădirii au comunicaţii directe. …
Mai mult pe www.victor-roncea.blogspot.

Istoria, ca ştiinţa, este paradoxală


Istoria ca ştiinţa este paradoxală, adică află adevărul pe măsură ce se îndepărtează mai mult de eveniment. Din această perspectivă, cercetarea istorică a evenimentelor din 1989, este departe de a-şi fi spus cuvântul. Asta pentru că istoria înseamnă oameni vii, poveşti şi fapte care trăiesc mai mult decât ei, interese şi atitudini care maschează sau chiar deturnează adevărul, documente cu regim de arhivă, etc. Aşa că trebuie să ne mulţumim doar cu faptele pe care am avut privilegiul să le trăim. Noi ştim adevărul nostru. Ei pe al lor!
Că a fost revoluţie sau lovitură de stat vor vedea urmaşii noştri. În ambele variante, pentru tinerii ucişi există un singur responsabil şi anume serviciile de securitate ale statului. Dacă aceştia au fost împuşcaţi de servicii speciale româneşti sau de servicii speciale ale altor ţări, aşa cum se vehiculează mai nou, un singur responsabil există: securitatea. Cine trebuia să vegheze ca acei terorişti străini să nu se infiltreze în ţară?
Adevărul e unul singur- serviciile de securitate ale României ca stat fuseseră aservite partidului unic şi familiei prezidenţiale şi misiunea lor era, se pare, de a-i apăra inclusiv împotriva propriului popor. Şi asta s-a şi întâmplat. Securitatea nu mai era a statului român ci a partidului comunist. Şi de la acest adevăr trebuie să pornim cercetarea. Până unde, cum şi cât pot servi serviciile de securitate aparatului de conducere? Care au fost responsabilităţile lor în faţa poporului? Din păcate, întrebarea poate fi pusă şi la prezent şi este valabilă pentru toate regimurile politice.
De un lucru suntem siguri. Sângele acelor oameni va fi pe capul lor şi al urmaşilor lor, chiar dacă vor să recunoască sau nu, şi-au ispăşit sau nu vreo pedeapsă. Asta e legea scrisă în ceruri şi în săngele nostru.

SA SPRIJINIM ,,FAMILIA ORTODOXA,,


In calitate de abonat de la primul numar al revistei ,,Presa ortodoxa,, devenita acum ,,Familia Ortodoxa,, cred ca e bine, acum la inceput de an, sa ne reinnoim abonamentele. Ne vom sprijini astfel pe noi.

About Familia Ortodoxă

FAMILIA ORTODOXĂ oferă posibilitatea unui abonament de 45 RON pentru următoarele 12 numere ale revistei.

Pentru a va abona, va rugam sa completati formularul online sau sa ne scrieti la CP 61-02 Bucureşti, mentionand adresa dumneavoastra completa.

Pentru nelămuriri sau alte probleme, ne puteţi contacta şi telefonic, la numerele 0733 319 609 sau 021 312 61 38.

CE NE-A ADUS REVOLUTIA DIN DECEMBRIE 1989


CE NE-A ADUS REVOLUTIA DIN DECEMBRIE 1989

Cred ca cel mai mare dar este accesul la Filocalie şi prin aceasta înţeleg nu doar volumele de scrieri ascetice şi mistice, ci accesul la o întreagă cultură creştin-ortodoxă, din care în anii comunismului vedeam părticele.
Când au fost reeditate după 1990 primele volume ale Filocaliei eram încă studentă. Ţin minte că serveam masa la cantina studenţească atunci când a venit la mine Costică Bara, un coleg de grupă cu primele volume ale Filocaliei. Era aşa de transfigurat şi entuziasmat de parcă descoperise America. Îmi zice copleşit: ,,Mă, tu ştii ce cărţi sunt astea!,,. Şi, printre blide, începe să mi le prezinte. Din păcate, eu nu am fost la înălţimea momentului. Parte că eram obişnuită cu excesele de spiritualitate ale lui Bara, unul dintre cei mai inteligenţi colegi, parte că eram o ortodoxă cam formalistă, blazată. Eram convinsă de Atotputernicia lui Dumnezeu, de ordinea pe care a pus-o în toate, dovadă că mă străduiam să ţin post, dar aveam o grămadă de lectură istorică, filosofică şi beletristică, un morman de literatură care mă împiedica să văd adevărul în toată plenitudinea lui. Şi Adevărul era Hristos, Cel care răstoarnă toată ordinea lumii. Cu alte cuvinte, dacă eram convinsă că Dumnezeu poate zidi lumea si munţii doar cu Cuvântul, Filocalia m-a învăţat cum poate omul, tot cu Cuvântul, să mişte munţii.
Am început să citesc Filocaliile d-abia după ce am terminat facultatea şi am înţeles, în sfârşit, mesajul lor. Conţineau calea de zidire interioară a omului, de la gânduri până la relaţiile cu oamenii dar mai ales cu Dumnezeu.
Asta a făcut Revoluţia din 1989 pe plan spiritual, a refăcut poteca arătată încă din 1946 de părintele Arsenie Boca şi Dimitrie Stăniloaie, care au tradus şi tipărit primele patru volume din Filocalie. Şi pe poteca îngustă se merge şi cu credinţă dar mai ales cu sfatul bun.
Mulţi vor spune că Filocalia se adresează doar monahilor. Nu-i adevărat! Hristos a lăsat o singură cale atât pentru monahi cât şi pentru mireni. Doar că unii merg mai bine, iar alţii mai împiedicat.

MAREA BÂLBÂIALA. RO


MAREA BÂLBÂIALA. RO

Sunt convinsă că după ce au văzut componenţa noului guvern, 50,33 % dintre români au dat în bâlbâială. Fenomenul, chiar dacă nu e recunoscut oficial, se resimte. Singurul remediu este, pe lângă pocăinţa pe blog, acela de a sta într-un picior cu mâinile întinse lateral, cu ochii ţintă la un BEC incandescent şi a spune de 100 de ori ,,Sunt un prost,,!. Dar fix de 100 de ori. Dacă te încurci sau greşeşti, te bâlbâi la numărătoare, o iei de la capăt. Şi nu ai voie, cu nici un chip, ca atunci când ajungi puţin peste 30 să sari la 50. Scăparea e fatală. Rămâi bâlbâit toată viaţa.
Şi mai e un risc foarte serios. Bâlbâiala e nimic. După ea, vine chelia. Se ştie că atunci când admiri pe cineva, începi să semeni cu el. Aşa că, în curând, o ţară de chelioşi. Să ziceţi mersi, dacă veţi rămâne chei doar la buzunare.
In fine, revenind la lucruri serioase, era de aşteptat ca un individ care a trădat un milion de creştini, să trădeze şi 5 milioane de români. Când porţi semnul trădării pe frunte, asta e o bagatelă. Să nu ziceţi că nu v-am zis!

JERTFA UNUI REGE




(foto: Emilia Corbu)

Merg cu placere la Preslav (reg. Schumen, Bulgaria) de cate ori am ocazia. In urma cu 1000 de ani, orasul era o copie mai mica a Constantinopolului. Avea ziduri de incinta impresionante, palate, biserici, o catedrala monumentala, fantani arteziene, bai. Orasul este, indirect, si un episod din crestinarea bulgarilor, pe care l-am mai evocat si cu alta ocazie. Este, in acelasi timp, o dovada a cat de greu se crestineaza un popor. Comunistii ne-au dovedit, din pacate, ca truda a zeci de generatii poate fi risipita doar zdrobind una si rupand lantul.
La sosirea lor în peninsula balcanica, pe la anul 684, bulgarii vechi erau pagâni, nu pentru ca nu ar fi auzit de crestinism, doar bizantinii aveau misiuni în toata Asia si fiii hanilor bulgari îsi desavârseau pregatirea la Constantinopol, ci pentru ca asta era alegerea lor. Istoria lor, de la statutul de clienti sau federati ai Imperiului Bizantin, pâna la acela de tarat, este destul de lunga si presarata cu multe campanii militare atât spre Avaria, cât si spre teritoriile bizantine de la sud de Balcani. S-ar putea spune ca pâna în momentul crestinarii lor, bulgarilor le mergea bine si Tarul Boris a mostenit un tarat mare si o pozitie puternica. De aceea, nu cred ca se poate spune ca decizia crestinarii a fost una politica. Mai degraba, Boris a fost uimit de civilizatia bizantina si de cultura – pe care a legat-o, poate, de crestinism. S-a documentat foarte bine cu privire la noua învatatura atât la bizantini, dar si la latini, dat fiind ca Taratul Bulgar se învecina cu francii pe Dunarea Mijlocie si avea cu ei alianta militara. Boris voia o Biserica autonoma si un patriarh pentru bulgari, ceea ce în acel timp era imposibil, principiul pentarhiei fiind respectat cu strictete. Poate de aceea chiar si dupa ce primise Botezul de la un episcop bizantin, Boris continua corespondenta cu Papa de la Roma, pe care îl întreba de la chestiuni teologice si de organizare bisericeasca, pâna la cele de vestimentatie. Chiar daca întrebarile lui pareau banale, nu trebuie sa uitam ca în vremea aceea formalismul era în floare. De pilda, latinii se împiedicau de tot felul de amanunte. Mai târziu, erau ofensati ca barbatii cumani, chiar si dupa crestinare, continuau sa poarte parul lung împletit în cozi. De aceea, credem noi ca optiunea lui Boris pentru crestinismul rasaritean a fost în deplina cunostinta de cauza si nu influentata de prezenta flotei bizantine, asa cum uneori se sugereaza, iar calugarii greci din Bulgaria s-au bucurat de toata consideratia Tarului.
Botezul bulgarilor a fost spectaculos. Boris a avut ca nas de botez pe împaratul Mihail al III-lea, caruia îi va purta numele. Mai multe familii aristocratice i-au urmat exemplul. Dar nu toate. La putina vreme, clanurile bulgare vechi s-au rasculat împotriva noi religii. Prestigiul lor în societatea bulgara era mare. Doar ei facusera un stat mare si puternic. Poate de aceea reactia lui Boris a fost atât de violenta. Rascoala este înfrînta în sânge. Pedeapsa aplicata rasculatilor este crunta. Au fost decapitate 22 de capetenii aristocratice bulgare cu tot cu copii lor.
Cât timp s-a aflat pe tronul tarii, Boris a luat toate masurile pentru consolidarea noii religii, prin construirea de manastiri si prin cresterea numarului de preoti bulgari, dar si prin acceptarea misionarismului în limba slavona. Si azi se pastreaza ruinele catedralei din Pliska – mai mare decât orice catedrala contemporana din România. Ca dovada a bunei sale credinte, spre batrânete s-a retras la una din manastirile ctitorite, pentru a-si petrece restul vietii în rugaciune. De la Botez trecusera aproape 40 de ani si totul parea sa fi intrat într-un fagas firesc. Însa, zeii nu mor, sunt doar uitati sau ignorati si cine crede ca un popor poate fi crestinat pe linie de stat se înseala. Fiul sau Vladimir readuce pagânismul reînviat de aceeasi aristocratie conservatoare bulgara. Situatia este atât de dramatica încât Boris leapada haina monahala si apare în capitala Pliska, devenita cuibul pagânismului. Reface rândurile crestinismului si Boris se ridica înca o data împotriva propriului popor. Pedeapsa este pe masura. Tarul Vladimir este orbit si prin acest handicap nu va mai putea urca niciodata pe tronul tarilor la care avea dreptul prin nastere. Capitala e mutata de la Pliska la Preslav.
Intreb care tata isi mai pedepseste azi copilul pentru abateri de la credinta? Nu vorbesc de pedeapsa extrema aplicata lui Vladimir, care era si om de stat, ci de inima lui Boris care a zis ca mai bine este fiului sau sa intre in Imparatia Cerurilor orb, decat sa ajunga in iad, intreg.

TIMISOARA 1989- MARTURIA JURNALISTULUI SORIN BOGDAN

Jurnalistul Sorin Bogdan a trăit evenimentele din 1989 pe propria-i piele

Unul din momentele care mi-au marcat viaţa a fost Revoluţia din decembrie 1989, pe care am trăit-o din plin la Timişoara. Aveam 25 de ani şi eram fericitul posesor al unui atestat de artist liber profesionist, deoarece cåntam jazz, la contrabas. (…) Ignoram cu toţii regimul comunist, care ne ignora, la råndul său, considerånd artiştii ca noi nişte paria. În decembrie 1989, începuseră să apară zvonurile despre problemele unui preot maghiar. Am aflat amănunte de la Radio Europa Liberă. Era 16 decembrie 1989, såmbătă, pe la prånz. Ştiam casa din Piaţa Maria în care locuia Laszlo Tokes şi am vrut să văd cu ochii mei ce se întâmpla acolo. Am luat tramvaiul de långă Catedrală şi n-am coboråt la prima staţie, pentru că voiam să mă asigur întåi privind pe geam că nu sunt pericole. Am zărit cåţiva oameni adunaţi pe străduţa din faţa Bisericii Reformate Maghiare, cu faţa către ferestrele pastorului. Din Piaţa Sinaia, m-am întors pe jos şi m-am oprit la colţ. Nu erau mai mult de 30 de persoane. Mi s-a părut ciudat că sunt lăsaţi să stea acolo. Erau, însă, bine supravegheaţi. (…)
Seara, am trecut prin faţa comitetului judeţean de partid Timiş şi am fost şocaţi să vedem clădirea înconjurată de poliţişti şi soldaţi din trupele de securitate. Nu mai exista un geam întreg, iar trotuarele erau pline de cioburi, resturi de cărţi de-ale lui Ceauşescu, sticle de whisky sparte şi bucăţi de mobilier. Mariana, mama lui Gabi, ne-a povestit că timişorenii au ieşit în stradă, în sprijinul enoriaşilor lui Laszlo Tokes.
Am aflat apoi ce s-a întåmplat. La căderea serii, tot mai mulţi oameni s-au adunat în faţa Parohiei Reformate din Piaţa Maria, cu lumånări în måini. Tensiunile au izbucnit cånd poetul Ion Monoran a blocat un tramvai aflat în staţia din apropiere, trăgånd de funia pantografului. De aici, pånă la „Jos Ceauşescu!“ nu a fost decåt un pas. Oamenii s-au mobilizat şi au plecat în marş spre comitetul judeţean de partid. În faţa clădirii, îi aştepta un cordon de soldaţi din trupele de miliţie. Mulţimea a spart cordonul şi cei mai curajoşi au pătruns în sediu. Furia devastatoare a mulţimii a întors pe dos totul. Au spart birourile şi au aruncat pe geam, în uralele celor de afară, portretele şi cărţile lui Ceauşescu, sticle de băutură găsite prin dulapuri, tot ce le-a căzut în månă. (…) În complexul studenţesc am găsit un nucleu de vreo 40-50 de oameni, care încercau să-i scoată pe studenţi în stradă. Era un fel de disperare a unor oameni care simţeau că acesta putea fi sfårşitul epocii comuniste, dar teama celorlalţi părea greu de înfrånt. Se scanda „Jos Ceauşescu!“, „Jos comunismul!“, „Studenţi, veniţi cu noi!“, „Nu staţi în balcoane, că muriţi de foame!“. Cineva s-a urcat pe un transformator electric şi a încercat să mobilizeze lumea, însă puţini studenţi au coborât să ni se alăture. Mulţi erau plecaţi deja acasă, iar cei rămaşi n-au prea îndrăznit să iasă din cămine.

Miliţienii au fost atacaţi cu sticle incendiare

Am plecat cu maşina spre casa lui Tokes, însă un cordon de miliţieni bloca circulaţia în dreptul restaurantului „Flora“, de pe Splaiul Tudor Vladimirescu. Ne-am întors, am ocolit prin Piaţa Bălcescu şi am ajuns långă liceul de filologie-istorie, unde am parcat. În permanenţă ne luam măsuri de precauţie, să avem străzi pe care să ne putem retrage, în cazul unei intervenţii în forţă a miliţienilor. Ne-am apropiat de Biserica Ortodoxă din Piaţa Sinaia, unde erau adunaţi vreo 30-40 de oameni, majoritatea tineri din Calea Şagului, întăråtaţi de ideea unei bătălii cu miliţia. Trupele erau masate în dreptul librăriei de pe Bulevardul 6 martie (actualul 16 decembrie), blocånd accesul spre Biserica Reformată. Erau tineri care îşi făceau stagiul militar în forţele de miliţie, dar aveau căşti albe, scuturi mari de plexiglas şi bastoane de cauciuc. La ordinul unui gradat, au început să înainteze spre noi, lovind ritmic cu bastoanele în scuturi. Noi ne-am retras un pic, dar am văzut, uluiţi, că tinerii adunaţi acolo nu dădeau înapoi. Dimpotrivă! Au alcătuit ad-hoc un cordon perpendicular pe bulevard şi au început să înainteze către cordonul de miliţie. Aveau şi ei båte şi cåteva răngi, pe care le tårau cu zgomot pe asfalt. Un tip solid, căruia îi spuneau Semaca, zăngănea un lanţ în måna dreaptă şi părea să fie un fel de lider. Momentul culminant s-a petrecut cånd cele două tabere au ajuns faţă în faţă, la vreo 20 de metri una de alta: la un semn, cåţiva tineri au scos nişte sticle incendiare pregătite dinainte, le-au dat foc şi le-au aruncat între miliţieni. „Pe ei!“, a strigat Semaca, şi toţi au năvălit către miliţienii care fugeau ca potårnichile. În cåteva minute, bătălia a fost cåştigată. Tinerii au spart vitrinele magazinelor şi au încins un foc în mijlocul liniei de tramvai, din volumele de omagii şi cărţile lui Ceauşescu scoase din vitrina unei librării. În uralele lor, Semaca defila pe bulevard, cu o cască de miliţian pe cap şi un guler imens de blană, luat dintr-un magazin. (…)

La Catedrală eram 4-500 de oameni

Cineva a spus să mergem în centru. Era deja trecut de miezul nopţii şi am ajuns la Catedrală. Eram vreo 4-500 de oameni. Un cordon de miliţieni înconjurase primăria şi o parte dintre manifestanţi voiau să-i atace. Din mulţime au apărut nişte lideri ad-hoc, care vorbeau oamenilor de pe treptele Catedralei şi încercau să-i oprească pe cei ce voiau să se bată cu miliţienii de la primărie. Povestea a durat vreo oră, în care mulţimea pendula între Catedrală şi primărie, unde îi înjurau pe miliţieni şi le reproşau că nu sunt romåni, dacă apără regimul comunist. (…) Prea puţini oameni au ieşit în stradă să li se alăture. În dreptul antenelor de radio de långă cimitirul din Calea Lipovei, a avut loc prima intervenţie în forţă a unor masive trupe de miliţie, care a reuşit să împrăştie manifestanţii şi să aresteze o parte dintre ei. Cånd am ajuns acasă şi am intrat, surescitat, pe uşă, strigånd „Gata cu Ceauşescu! A început revoluţia!“, maică-mea a început să plångă.

Decembrie, ziua a 17-a

Duminică, evenimentele au continuat în cursul dimineţii. Liviu Butoi mi-a povestit ce s-a întåmplat. Pe la ora 10:00, nişte tåmpiţi din conducerea garnizoanei Timişoara au avut neinspiraţia să scoată un pluton de soldaţi în stradă, care au defilat cu steagul de luptă în frunte. Liviu i-a întålnit cånd treceau podul, dinspre Piaţa Maria către Catedrală. Timişorenii au coboråt de pe trotuare, fără să scoată un cuvånt, cu privirile îndårjite, şi au început să păşească în tăcere în spatele soldaţilor. Tot mai mulţi. Speriaţi, militarii au grăbit pasul şi s-au retras în garnizoana din Piaţa Libertăţii. Prea tårziu. Se adunaseră în zona Operei vreo 2.000 de oameni, care s-au hotăråt să plece în marş către comitetul judeţean PCR. Era o manifestaţie paşnică, mulţi tineri, femei, bărbaţi cu copii pe umeri, cum văzuseră la jurnalele de ştiri de la televiziunile sårbeşti că se întåmplase în alte ţări.
Ajunşi în faţa sediului judeţenei de partid, deşi strigau „fără violenţă!“, demonstranţii au fost întåmpinaţi de trupele de miliţie şi alungaţi cu jeturi de apă proiectate din maşini de pompieri. A fost scånteia care a declanşat ostilităţile. Oamenii au atacat cordonul de miliţieni, i-au smuls pe cei doi pompieri dintr-o maşină şi i-au dat foc. A început o bătălie fără milă. O altă prietenă, Olivia, mi-a descris ciocnirea violentă din jurul prånzului. Ea scăpase, udă leoarcă, după ce s-a ascuns pe treptele hotelului „continental“. După ora 14:00, totul o luase razna. Tot mai multe grupuri de manifestanţi veneau în centrul oraşului. Pe la 16:00, s-au auzit primele împuşcături în Piaţa Libertăţii. Zvonurile vorbeau de focuri de armă trase în plin, de morţi şi răniţi. Fascinant era că efectul obţinut a fost exact pe dos! Teama parcă se evaporase, făcånd loc furiei şi unei hotăråri de neclintit. „Libertate!“, „Acum ori niciodată!“, „Jos comunismul!“, „Jos Ceauşescu!“, „Azi în Timişoara, måine-n toată ţara!“ răsunau din toate colţurile oraşului. Veştile circulau cu viteza fulgerului şi nu mai ştiai care sunt adevărate sau care sunt zvonuri şi dezinformări.

Indivizi solizi spărgeau vitrinele

După ora 17:00, cånd a căzut întunericul, situaţia a scăpat de sub control total. La un moment dat, am ajuns în Piaţa Operei, care era sub controlul demonstranţilor. Vitrinele magazinelor erau sparte cu o furie dementă de nişte indivizi dubioşi, înalţi, solizi, cu alura de sportivi de performanţă. În urma lor, năvăleau cete de ţigani care furau tot ce le cădea în månă. Cineva a incendiat parfumeria de vis-a-vis de Cofetăria „Violeta“ şi flăcările ameninţau să cuprindă primul etaj al blocului. Oamenii şi-au inundat apartamentele, sperånd să scape de foc. Era o confuzie generală, demonstranţii adevăraţi ferindu-se să se amestece cu provocatorii. M-am întors la studioul lui Liviu Butoi, din demisolul vilei de långă Liceul „C.D. Loga“, exact cu cåteva minute înainte să intervină trupele de miliţie, care au deschis focul din nou. (…)
Eram înnebunit să merg şi eu în locurile unde se duceau bătăliile cu forţele de represiune. (…) Între scandări, lumea vorbea de arestaţi, de morţi şi răniţi, însă nimeni nu se temea. Era o atmosferă electrizantă care te molipsea.
Am trecut prin faţa Universităţii şi am ajuns la Podul Mihai Viteazul. În timp ce primele rånduri ale demonstranţilor trecuseră de pod şi se îndreptau spre Catedrală, eu ajunsesem în dreptul unui chioşc de ziare din tablă, chiar înainte de pod. Mărturisesc că, pånă în acel moment, nu mi-a venit să cred că se trage în oameni cu gloanţe adevărate. Mă gåndeam că trag cu gloanţe oarbe, să ne sperie, sau cu gloanţe de cauciuc, cum auzisem că se face în Occident, cånd vor să împrăştie manifestaţiile violente. Cei din faţă scandau „Armata e cu noi!“ şi înaintau către Cinema „Capitol“, în momentul în care militarii au deschis focul. Din reflex, m-am aruncat la pămånt, ascunzåndu-mă după chioşcul de ziare. Am auzit gloanţele lovind crengile copacilor şi am văzut scåntei pe asfalt, de la ricoşeuri. Atunci am realizat că sunt gloanţe adevărate.

Eram invincibili, printre gloanţe

Cei aflaţi pe pod se tråntiseră pe jos şi cåţiva gemeau şi se zvårcoleau, loviţi de gloanţe. Ciudat, dar nimeni nu s-a speriat. Dimpotrivă! Ghemuiţi, i-au scos pe răniţi din bătaia gloanţelor şi au oprit cåteva maşini, rugånd şoferii să-i ducă la spital. Nimeni nu i-a refuzat, deşi îşi murdăreau banchetele automobilelor cu sånge. Mai tårziu am aflat că militarii care au tras au fost comandaţi de generalul Chiţac. Mulţi au tras în aer sau în pămånt, evitånd să ţintească spre demonstranţi, însă cåteva gloanţe au nimerit în plin. Fantastic era că, pe măsură ce realizam că se trage în noi, ne dispărea orice urmă de teamă. La fel s-a întåmplat cu o coloană de manifestanţi care au încercat să treacă Podul „Decebal“ către comitetul judeţean PCR au fost întåmpinaţi cu gloanţe. (…)
Nimeni nu poate descrie cu adevărat ce s-a întåmplat în noaptea de 17/18 decembrie în Timişoara. Atitudinea oamenilor, curajul pe care ţi-l extrăgeai parcă din curajul celui de långă tine, exaltarea, sentimentul că trăim un moment magic, credinţa că împlinim un destin al cărui final urma să fie unul singur… Eram invincibili, gloanţele nu existau, eram liberi şi nimeni nu ne mai putea fura libertatea. Nu voi uita niciodată flacăra din privirile celor din jur, zåmbetul de pe faţa lor, aura de îngeri care iradia de pe chipurile tuturor. Nu-l cunoşteam pe cel de långă mine, dar îl simţeam fratele meu şi ştiam că nu mai au ce să ne facă. În orice direcţie te uitai, cerul era brăzdat de trasoare, dar rafalele de mitralieră erau acoperite de glasul răzvrătiţilor. Toată Timişoara vibra.
Pe la 3:00, Dumnezeu a vărsat o lacrimă pentru cei ce au murit atunci. O ploaie torenţială a spălat păcatul celor care au ridicat arma asupra fraţilor lor şi s-a aşternut liniştea. Peste oraş şi peste sufletele noastre. Atunci am ştiut ca i-am învins.
Sorin Bogdan
Integral pe www.sorinbogdan.ro
Preluat de pe victor roncea.blog.