ONU CERE INTRODUCEREA EDUCATIEI SEXUALE IN SCOLI CA DREPT AL COPILULUI

Pe parcursul acestui an am asistat la un asalt fără precedent al tuturor forţelor care încearcă să distrugă formele tradiţionale de convieţuire a oamenilor pe pământ şi, astfel, a fiinţei umane în esenţa ei – a chipului lui Dumnezeu în om. Am asistat la asaltul organizaţiilor homosexuale asupra instituţiei familiei prin organele statului şi propaganda mass-media, la încercarea – atât în România, cât şi în Occident – de a reeduca fiinţa umană prin programe educaţionale care încearcă să-i desprindă pe copii de părinţi inoculându-le ateismul şi relativismul moral, la distrugerea fiinţei umane ca atare prin manipularea genetică şi experienţe pe copii nenăscuţi, în sfârşit – la încercarea de a legaliza şi legitima desfrâul sub formele sale cele mai abjecte şi tulburătoare: pedofilia şi incestul.

Ţinta ultimă, însă, a tuturor acestor încercări de a destructura fiinţa umană o reprezintă copiii şi sufletul lor inocent, iar dacă cei mici au fost dintotdeauna simbolul curăţiei – pentru că dacă „nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18:3) – valul de pornografie care ne inundă viaţa de peste tot urmăreşte tocmai distrugerea oricărei urme de inocenţă din sufletului omului şi obişnuirea lui cu desfrâul.

O altă trăsătură importantă a acestui fenomen îl reprezintă caracterul sistematic al inoculării desfrâului: sistemul de învăţământ a devenit principalul mijloc prin care o nouă viziune asupra omului şi a relaţiilor interumane este impusă. Pentru că trebuie spus următorul lucru: cursurile de educaţie sexuală, atât de comune în Occident şi tot mai mult şi în ţara noastră după 1989, reprezintă cea mai amplă încercare de distrugere a moravurilor şi concepţiilor tradiţionale asupra erosului şi sexualităţii şi înlocuirea lor cu o viziune în care aberaţiile sexuale precum masturbarea, homosexualitatea, pedofilia, sunt descrise ca manifestări normale ale sexualităţii umane.

Recent, în Marea Britanie orele de educaţie sexuală au devenit obligatorii, părinţii nemaiavând libertatea de a-şi retrage copiii de la astfel de cursuri, în ciuda faptului că potrivit statisticilor 79% dintre britanici sunt împotriva cursurilor de educaţie sexuală şi nu şi-ar lăsa copiii să le frecventeze. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Spania, unde guvernul condus de Partidul Socialist a impus cursuri obligatorii de educaţie sexuală în care homosexualitatea este prezentată ca ceva normal. Imagini şocante au dezvăluit recent cum în America Latină în cadrul orelor de educaţie sexuală profesorii au organizat mici scenete în care practic copii de 10-12 ani simulau acte sexuale.

Tot mai multe semnale vin să ne confirme faptul că în societatea contemporană se duce o campanie masivă de pervertire a copiilor, de construire a unei societăţi în care relaţiile familiale şi comunitare tradiţionale trebuie distruse şi înlocuite cu altele, în care relaţiile şi „familia” constituită de homosexuali, spre exemplu, sunt normale. Pentru a se ajunge însă aici toate celelalte bariere sau ziduri de apărare ridicate de morala tradiţională trebuie distruse.

UNESCO şi introducerea educaţiei sexuale în lume

În zilele noastre, acest atac sistematic la fundamentele moralei tradiţionale se realizează prin organismele internaţionale. Situaţia este rezumată grăitor de un document eliberat în vara acestui an chiar de UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură). Documentul intitulat Principii directoare internaţionale pentru educaţia sexualităţii* a stârnit încă de la apariţia sa în iunie o avalanşă de critici întrucât susţinea explicit că în cadrul orelor de educaţie sexuală pentru copiii cu vârste cuprinse între 5 şi 8 ani, atingerea anumitor părţi ale corpului poate provoca plăcere, iar masturbarea este o formă normală de manifestare a sexualităţii.

Acesta este însă numai unul dintre elementele şocante ale documentului, care se doreşte a fi un ghid pentru implementarea în toate ţările membre ONU a educaţiei sexuale. La o analiză mai atentă a lui vom vedea că acesta structurează un amplu program de modificare din temelii a moravurilor umane şi deci a fiinţei umane. Documentul are o intenţie programatică după cum el însuşi o declară urmărind modificarea comportamentului, întrucât „majoritatea activităţilor din curriculum sunt concepute pentru a schimba comportamentele astfel încât acestea vor fi în concordanţă cu mesajul [transmis]” (p. 22). Iar mesajul transmis nu este altul decât inocularea unei viziuni hedoniste asupra lumii în care copiii de la cea mai fragedă vârstă vor fi obişnuiţi să considere cele mai aberante acte sexuale – precum masturbarea şi homosexualitatea – ca fiind ceva normal, totul în spiritul toleranţei şi non-discriminării – valori afirmate în repetate rânduri în cadrul documentului.

Însă faptul că programul de educaţie sexuală se structurează pe întreg parcursul ciclului de învăţământ, de la 5 ani până la 18 ani şi chiar dincolo de acest prag de vârstă, îi conferă documentului o amploare neobişnuită dar şi o unitate de viziune şi scop. Astfel, programa e structurată în jurul câtorva concepte-cheie precum Relaţiile; Valorile, atitudinile şi abilităţile; Cultură, societate şi lege; Dezvoltare umană, Comportamentul sexual şi altele, fiecare concept fiind abordat diferit pe diferite categorii de vârstă. Programul de educaţie sexuală se aplică progresiv de la Nivelul I de vârstă (5 – 8 ani), trecând prin Nivelul II (9 – 12) şi Nivelul III (12-15), pentru a ajunge la Nivelul IV (15 – 18 ani).

Educaţia sexuală şi propaganda homosexualităţii

Astfel, dacă în cadrul conceptului de Relaţii, copiii de la 5 la 8 ani vor învăţa ce este familia şi că există mai multe tipuri de familii, printre care şi cele homosexuale, pentru a le fi apoi predate „conceptele de toleranţă, acceptare şi respect” (p. 32), copiii de la 9 la 12 ani vor învăţa despre relele pe care le aduc cu sine „prejudecăţile, stigmatizarea, intoleranţa” (idem) faţă de cei consideraţi a fi diferiţi, „indiferent de starea sănătăţii, culoare, origine şi orientare sexuală” (idem, s. n.). Pentru a se ajunge apoi ca la niveluri de vârstă III şi IV (12 – 15 şi 15 – 18 ani) copiii să înveţe despre „consecinţele stigmatizării şi discriminării, inclusiv auto-stigmatizării” (idem, s.n.) dar şi să lupte împotriva prejudecăţilor şi intoleranţei.

Ceea ce înseamnă că aceşti copii vor fi reeducaţi de mici în mod progresiv în spiritul toleranţei şi acceptării homosexualităţii ca orientare sexuală „normală” alături de altele pentru a ajunge apoi în adolescenţă agenţi ai răspândirii propagandei homosexualităţii, dar şi ai luptei împotriva discriminării.

Mai mult decât atât, deşi nu o afirmă explicit, expresia de „auto-stigmatizare” se referă la posibilitatea ca acest copil să-şi dea seama că ar putea fi la rândul lui homosexual prin procesul a ceea ce propaganda homosexualităţii numeşte „ieşire la iveală” (coming out), o sintagmă înşelătoare prin care se sugerează că oamenii pot fi homosexuali fără să-şi dea seama. În cazul acesta, copilului nu ar trebui să-i fie ruşine sau să creadă că se petrece ceva anormal cu el, ci să accepte ceea ce de fapt e – un alt mod, şi poate că cel mai tulburător, de a perverti copiii învăţându-i că ceea ce constituie o aberaţie sexuală e ceva normal.

De altfel, în acelaşi context, documentul afirmă că, aşa cum nu pot alege să fie bărbaţi sau femei, orientarea sexuală a oamenilor e predeterminată şi, de aceea, „atât bărbaţii cât şi femeile pot să ofere şi să primească plăcere sexuală cu un partener de acelaşi sex” (p. 48). Mai mult decât atât, copiilor de la primul nivel de vârstă, 5 – 8 ani, li se va spune că „Toţi oamenii, indiferent de starea socială, religie, origine, rasă sau statut sexual pot să crească un copil” (p. 51, s.n.), ceea ce înseamnă că în viziunea elitelor internaţionale de la ONU, nu numai că „familiile” de homosexuali au dreptul să înfieze copii, dar şi că acesta este un lucru normal. Li se sugerează astfel copiilor că nu ar fi nicio problemă dacă ar fi înfiaţi de un cuplu de homosexuali.

Ideologia plăcerii

În acelaşi fel, în cadrul conceptului de comportament sexual, copiii de la 5 la 8 ani vor învăţa că pot să simtă plăcere dacă-şi ating anumite părţi ale corpului, vor învăţa despre drepturile corpului şi despre „dreptul de a decide cine poate să-mi atingă corpul, unde şi în ce fel” (p. 47); vor deprinde conceptul de masturbare pentru a afla apoi că practica „nu este dăunătoare, dar ar trebui făcută în privat” (p. 48).

La nivelul II de vârstă, copiii vor învăţa că „fiinţele umane se nasc cu capacitatea de-a se bucura de propria sexualitate”, pentru a li se preda în continuare faptul că masturbarea „nu cauzează nicio vătămare fizică sau emoţională” (idem.). La nivelul III, copiii învaţă să tolereze şi „respecte diferitele orientări sexuale şi identităţi de gen” (idem.), dar şi că oamenii se pot bucura de „sentimentele şi gândurile sexuale plăcute, fără să li se opună” precum şi că nu e niciun rău în a primi astfel de gânduri (p. 45). Mai mult decât atât, „contraceptivele şi prezervativele dau oamenilor posibilitatea de-a se bucura de propria sexualitate fără consecinţe nedorite” (p. 50), făcând astfel din împlinirea poftei sexuale o activitate fără sfârşit.

Avem aici un curs complet de pervertire a omului de la cea mai fragedă vârstă şi până la maturitate, dar ceea ce izbeşte aici e caracterul diabolic al acestor învăţături susţinute de ONU la nivel mondial. Întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi ne învaţă că înainte de a lucra răul şi păcatul în faptă, omul le primeşte şi le lucrează în gând. Totul porneşte de la un simplu gând pătimaş cu care omul se însoţeşte prin imaginaţie pentru ca în cele din urmă să consimtă la îndemnul lui şi să treacă apoi la a-l realiza în fapt. Se produce astfel o treptată înrobire a omului faţă de gândul pătimaş care-i absoarbe întreaga gândire şi imaginaţie încercând să găsească moduri de a-l înfăptui. Iată însă că ceea ne învăţau Părinţii să evităm, prin tăierea gândului pătimaş de la prima sa apariţie, li se spune acum copiilor pe faţă să accepte şi să nu se opună. Dacă de două mii de ani, Părinţii Bisericii ne învaţă să ne luptăm cu gândurile de desfrânare de la prima lor apariţie, acum documentele oficiale ale organizaţiilor internaţionale ne îndeamnă să ne însoţim, să consimţim şi să punem în aplicare astfel de gânduri.

Asistăm astfel la o încercare fără precedent de pervertire a omului prin cele mai sofisticate mecanisme de psihologie aplicată şi programe educaţionale interactive în cadrul care până nu demult era considerat a fi mediul privilegiat de înălţare a omului spre cunoaştere şi virtute: şcoala. Dar şcoala – şi mai ales cea publică – a devenit progresiv în lumea modernă un mediu de dresare a fiinţei umane în spiritul dorit de puterea politică şi, iată, în lumea postmodernă un mediu şi un mijloc de pervertire a minţii şi a corpului lui. Totul pentru a instaura ceea ce Aldous Huxley a prevăzut încă din 1932 în romanul său Minunata lume nouă – un rai al desfrâului sexual, o societate orgiastică în care femeile evită să aibă copii – lucru de altfel ruşinos – prin administrarea constantă de pilule contraceptive (de fapt, medicamente abortive). Este exact ceea ce se întâmplă astăzi în societatea noastră, când prezervativele şi contraceptivele se împart gratuit, iar avortul este o practică curentă.

În cadrul proiectului educaţional ONU sunt prevăzute de altfel ample cursuri care-i învaţă pe copii cum să folosească prezervativele şi contraceptivele în cadrul unor ore de practică şi de unde pot fi acestea procurate; învaţă despre „soluţia” avortului şi despre „accesul la avort eficace şi îngrijire post-avort” (p. 52).

Din toate aceste detalii se poate observa faptul că programul educaţional susţinut de ONU la nivel mondial urmăreşte nu numai pervertirea omului de la cea mai fragedă vârstă şi până în adolescenţă, dar şi transformarea lui în agent al desfrâului şi al noii viziuni orgiastice asupra lumii în societate.

Drepturile copilului împotriva drepturilor părinţilor

Ne putem întreba însă cum e posibilă aplicarea acestui program educaţional atâta timp cât încă principala autoritate asupra valorilor care le vor fi transmise copiilor sunt părinţii? Aici intervine un aspect important al reglementărilor internaţionale şi care priveşte drepturile copiilor. Argumentul drepturilor copilului este folosit tocmai acolo unde principiile programelor de educaţie sexuală intră în conflict cu valorile susţinute de părinţi, în sensul şubrezirii autorităţii pe care aceştia o au asupra copiilor.

Documentul UNESCO le recunoaşte părinţilor autoritatea, dar sugerează şubrezirea autorităţii acestora, fie prin atragerea şi integrarea lor în sistemul educaţiei sexuale – iar documentul ia în discuţie instituirea unor cursuri adiacente în acest scop (p. 11) – fie, acolo unde împotrivirea e prea mare, uzând de drepturile şi „dorinţele” copiilor care cer şi „simt nevoia” (p. 7) cursurilor de educaţie sexuală. Astfel, documentul ONU afirmă că vine în întâmpinarea acestor dorinţe ale copiilor, erijându-se în apărătorul drepturilor lor acolo unde părinţii şi valorile tradiţionale îi împiedică să-şi satisfacă dorinţa de educaţie sexuală (p. 8). Iar într-un conflict între drepturile copilului şi drepturile părinţilor, Convenţia ONU pentru Drepturile Copilului afirmă că primele pot avea preeminenţă, iar statul poate interveni pentru a-i lipsi pe părinţi de copii.

De altfel, documentul UNESCO face câţiva paşi importanţi spre transformarea educaţiei sexuale într-un drept al copilului în virtutea drepturilor pe care copiii şi tinerii le au la „viaţă, sănătate, educaţie şi non-discriminare, ceea ce presupune asigurarea educaţiei sexuale, corecte din punct de vedere ştiinţific, obiective şi eliberate de prejudecăţi şi discriminare, în şcoala primară şi secundară” (p. 7).

Desigur, în general prevederile ONU nu au un caracter obligatoriu pentru o ţară membră, iar documentul UNESCO o repetă la rândul său. Cu toate acestea, modul de implementare al acestor prevederi se face de obicei prin presiuni ale comunităţii internaţionale, prin exercitarea oprobriului la care ONU poate supune o ţară. E cazul, spre exemplu, al Camerunului, care, la presiunile ONU de a legaliza avortul, a răspuns la începutul acestui an printr-o scrisoare oficială că „avortul este crimă”.

Deşi violenţa şi erotismul se răspândesc astăzi ca ciuma printre tineri, graţie mass-mediei, Bisericii i se refuză tot mai explicit dreptul de a cultiva prin orele de şcoală în sufletul copiilor blândeţea şi dragostea jertfelnică propovăduite doar în creştinism. Aceasta în virtutea dreptului copilului la liberă alegere. În acelaşi timp, însă, deşi erotismul obsesiv care-i marchează pe copii chiar din gimnaziu le epuizează energiile sufleteşti şi trupeşti, le alterează curăţenia sufletească şi le distruge puterea de a iubi, UNESCO, ONU sau alte organizaţii internaţionale, invocând dreptul la educaţie sexuală, o impun copiilor. Dar oare al cui drept apără organizaţiile respective? Al copiilor noştri sau propriul lor drept la a le confisca educaţia şi a le perverti sufletele. Pentru că ce altceva face educaţia sexuală decât să dezvolte dorinţa şi să cultive fantasmele erotice? Cel mai straniu e faptul că ceea ce era cunoscut odinioară ca o îndeletnicire specific demonică – seducţia erotică şi incitarea la perversiuni sexuale – este astăzi instituţionalizat şi impus chiar prin sistemele educaţionale. Cum de s-a ajuns aici? Cine conduce cu adevărat aceste organizaţii care pretind că ne vor binele?

Pentru omul lipsit de credinţă, dar cât de cât moral, o asemenea perspectivă este destul de deprimantă, dacă va conştientiza cu adevărat dimensiunile răului. Într-o înţelegere creştină, însă, lucrurile nu trebuie să ne surprindă. Instituţionalizarea păcatului nu este decât urmarea firească a lepădării treptate a credinţei în Hristos. Occidentul – şi în albia lui se rostogoleşte parcă torenţial întreaga lume – a demarat de câteva sute de ani acest proces care ajunge astăzi la maturitate. El nu mai are de mult soluţii, pentru că se roteşte neputincios în cercul vicios al unei lumi lipsită de prezenţa vie a lui Dumnezeu prin energiile sale necreate. E o lume care s-a ateizat datorită unei atrofii duhovniceşti produsă de sterilitatea creştinismului occidental. Lupta însă nu a încetat, pentru că avem armele dar, amăgiţi de strălucirea nimicului culturii de consum, neglijăm să le folosim.

Mai mult decât niciodată războiul are astăzi un caracter eminamente duhovnicesc, Dumnezeu rămânând singura noastră scăpare. Multă bucurie vor avea cei care înţeleg acest lucru, căci harul lui Dumnezeu nu-i va părăsi, rămânând întotdeauna ca uleiul la suprafaţa apei. Cei care aleg, însă, anestezia televizorului sau a altor forme de drog, se vor împărtăşi până la urmă din cupa amară a depresiilor şi a deznădejdii, pentru că avem tot dreptul, nu-i aşa…!

*Notă: Documentul International Guidelines on sexuality education: An evidence informed approach to effective sex, relationships and HIV/STI education realizat de UNESCO poate fi găsit la adresa: http://unesdoc. unesco.org/images/0018/001832/183281e.pdf
Preluat din revista FAMILIA ORTODOXA

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *