Istoria ca ştiinţa este paradoxală, adică află adevărul pe măsură ce se îndepărtează mai mult de eveniment. Din această perspectivă, cercetarea istorică a evenimentelor din 1989, este departe de a-şi fi spus cuvântul. Asta pentru că istoria înseamnă oameni vii, poveşti şi fapte care trăiesc mai mult decât ei, interese şi atitudini care maschează sau chiar deturnează adevărul, documente cu regim de arhivă, etc. Aşa că trebuie să ne mulţumim doar cu faptele pe care am avut privilegiul să le trăim. Noi ştim adevărul nostru. Ei pe al lor!
Că a fost revoluţie sau lovitură de stat vor vedea urmaşii noştri. În ambele variante, pentru tinerii ucişi există un singur responsabil şi anume serviciile de securitate ale statului. Dacă aceştia au fost împuşcaţi de servicii speciale româneşti sau de servicii speciale ale altor ţări, aşa cum se vehiculează mai nou, un singur responsabil există: securitatea. Cine trebuia să vegheze ca acei terorişti străini să nu se infiltreze în ţară?
Adevărul e unul singur- serviciile de securitate ale României ca stat fuseseră aservite partidului unic şi familiei prezidenţiale şi misiunea lor era, se pare, de a-i apăra inclusiv împotriva propriului popor. Şi asta s-a şi întâmplat. Securitatea nu mai era a statului român ci a partidului comunist. Şi de la acest adevăr trebuie să pornim cercetarea. Până unde, cum şi cât pot servi serviciile de securitate aparatului de conducere? Care au fost responsabilităţile lor în faţa poporului? Din păcate, întrebarea poate fi pusă şi la prezent şi este valabilă pentru toate regimurile politice.
De un lucru suntem siguri. Sângele acelor oameni va fi pe capul lor şi al urmaşilor lor, chiar dacă vor să recunoască sau nu, şi-au ispăşit sau nu vreo pedeapsă. Asta e legea scrisă în ceruri şi în săngele nostru.