Sper ca, in curand, sa scriu cateva randuri despre o carte colosala, ,,Economia libertatii,, o antologie realizata de Ovidiu Hurduzeu si John Medaille. Pina atunci insa, reiau un articol mai vechi despre o alta economie, profund romaneasca, cu valori, putini stiu, distributiste. A fost ultimul articol publicat in ,,Rost,,.
Atunci când ceva se întâmplă în universul nostru, ca de pildă această nepoftită criză financiară trebuie să ne raportăm la valori fundamentale. Mă voi opri la două: pământul şi sufletul. Din perspectiva lor criza se vede mică, la fel ca o banală durere de cap. Şi asta pentru că toate crizele se măsoară cu sufletul şi se îngroapă în pământ.
O istorie fără glorie
Deşi banul are o vârstă milenară şi e unul din idolii civilizaţiei contemporane, toată lumea uită că în spatele aparentei puteri se ascunde o istorie umilă a unei invenţii fragile şi contestate. Banul s-a născut anemic şi leşină dintr-o dată, când îţi e lumea mai dragă. Iar această neputinţă a lui se transformă periodic şi în absolut toate civilizaţiile care l-au folosit, într-o criză tipică. Zeci de izvoare istorice menţionează crizele financiare apărute aproape în toate imperiile istorice. La un moment dat într-una din bătăliile conduse de împăratul Alexios Comnenul la începutul secolul al XII-lea, soldaţii bizantini purtau coifuri de luptă din mătase de culoarea fierului ca să apară în faţa inamicilor ca fiind echipaţi corespunzător. Vă daţi seama ce criză era!
Civilizaţia contemporană este poate singura din istorie care a creat un sistem economic performant bazat exclusiv pe bani. O să ne coste! In toate civilizaţiile anterioare folosirea banilor a fost oarecum limitată la anumite sectoare economice. Şi opinia mea este că această limitare nu s-a datorat unei sărăcii a sistemului (să nu uităm că monedele erau din aur şi argint), ci a fost intenţionată deoarece nu este exclus să fi fost intuită maladia banului, care odată lansat pe piaţă nu mai poate fi controlat în totalitate.
Economia marilor imperii era doar parţial bazată pe folosirea banilor, mai ales în sectoare cheie, cum ar fi administratia şi armata . In rest se dezvoltase o economie alternativă mare producătoare de bunuri şi care nu erau neapărat evaluate în bani. De pildă în epoca cea mai dinamică, agitată şi interesantă a evului mediu, adică în evul mediu timpurii, când au loc mari migraţii, formarea de state noi, afirmarea popoarelor europene actuale etc, ei bine, într-o epocă în care evenimentele copleşesc istoria, în sute de aşezări d-abia dacă găseşti o monedă . Şi asta nu doar pe teritoriul actualei România ci şi în Balcani . Este de reţinut faptul că la un moment dat în corespondenţa dintre ţarul Boris-Mihail al bulgarilor şi Papa de la Roma (era o tentativă de catolicizare a bulgarilor) ţarul este apreciat că în Bulgaria moneda este puţin folosită.
In aproape tot evul mediu românesc impozitele se plăteau în natură, deşi banii circulau. Doar birul destinat turcilor se plătea în bani.
Dacă citim lista de scutiri date Sloboziei lui Ianache (azi, Slobozia, Ialomiţa) în anul 1635 de către voievodul Matei Basarab aflăm că ţăranii erau scutiţi de aproape 14 dări si anume:,,de lână şi de găleată şi de fân şi de bou şi de oaie seacă şi de cal şi de miere şi de ceară şi de cai de olac şi de oaie de sulgiu şi de podvoade şi de mertic şi de lucru domnesc şi de fum şi de toate mâncăturile câte sunt mărunte peste an în ţara domniei mele…şi să aibă numai a da cu ruptoare într-un an 100 de ughi, la Sf. Dumitru 50 de ughi şi la Sf. Gheorghe alţi 50 de ughi, alta însă nimic,, . Dacă la lista asta de dări mai adăugăm şi faptul că moşiile ţăranilor ialomiţeni se întindeau în secolul XVI (până la includerea lor treptată în marele domeniu feudal) ,, din hotar până în hotar,, şi cuprindeau părţi din vatra satului, şi din câmp, şi din luncă, şi din pădure şi din apă , avem imaginea unor ţărani mari crescători de animale, producători agricoli.
Pământul care ne hrăneşte
Concluzionând cele de mai sus, se poate spune că rata scăzută de folosire a banilor nu se traduce întotdeauna prin nivel scăzut de trai ci prin existenţa unei economii de alt tip care nu era convertibilă doar în bani ci în nivel de viaţă şi de gândire. Această economie alternativă cum îmi place mie să o numesc a funcţionat până la începutul secolului XX şi reperele ei au fost păstrate de unii ţărani până în zilele noastre. De pildă, pentru ţăranii autentici a da banii pe mâncare era aproape o ruşine. Era ca şi cum nu ai fi fost capabil de nimic. Hrana şi hainele se produceau în gospodărie.
În copilăria mea, ne vizita uneori, cu treburi în târg, sora mai mică a bunicii. Venea cu căruţa străbătând Bărăganul pe drumurile vechi, departe de cele asfaltate. Nu pricepeam de ce nişte oameni cu bani ca ei care atunci când plecau la oraş aveau în buzunar cel puţin 2-3 salarii medii pe economie, se încăpăţânau să fie ţărani. Familia ei se străduia să mai crească vreo 170 de oi, porci, vite, păsări, să dea dări la stat, să ceară loc de islaz, să facă stână. Comunismul pregătea epoca de aur şi ea se încăpăţâna să nu mănânce nimic ,,de cumpărat,, şi ca toate ţărăncile neaoşe din Bărăgan să nu gătească. Regimul lor culinar era de-a dreptul coborât din veacuri. In toamnă se tăia o oaie pentru pastramă ca să meargă vinul. Iarna tăiau un porc sau mai mulţi, primăvara venea rândul mieilor, vara trebuiau împuţinate cârdurile alea de păsăret etc. In rest lapte, brânză, ouă, smântână. Se pare că i-a priit. La 80 de ani era cocoţată în vârful pomului şi scutura nucile. Băiatul ei de la oraş avea deja ameţeli, striga de jos ,,Mamă dă-te jos de acolo, să nu cazi,,.
Faptul că îşi numărau animalele era semn de sărăcie. La vremea lor satele de pe balta Ialomiţei creşteau animalele pe Baltă. Târziu, la începutul iernii le aduceau în sat. Păsările nu se numărau la bucată ci cu cârdul. Adică aveai un cârd de raţe, unul de gâşte, vreo două de găini. Oile şi porcii se numărau cu turmele. Era clar că ţăranii produceau mai mult decât consumau şi tot surplusul se transforma în bani. Asta fusese România agricolă interbelică. Aşa se ajunsese ca în 1938, la şase ani după mare criză, leul românesc să fie valută într-o ţară eminamente agricolă care număra 18 milioane de locuitori.
Bărăganul istoric a fost al crescătorilor de animale, aşa cum dovedesc toate documentele istorice şi nu al cultivatorilor de cereale aşa cum a fost croit prost şi cu urmări nefaste în comunism. Aflat în coasta Bucureştiului a intrat în primul eşalon de naţionalizare a agriculturii. Dar s-a petrecut totuşi un lucru care scapă multor analişti şi chiar etnologilor care consideră că ţăranul autentic a murit. După ce comuniştii le-au luat pământul şi toate uneltele agricole, ţăranii s-au apucat să crească animale. Nimeni nu le ceruse asta, ba dimpotrivă. A fost singura şi poate ultima atitudine sănătoasă luată de ultimii ţărani. Mergeau pe drumul lor şi făceau ce ştiau mai bine.
Insă această decizie a avut un efect extrordinar în anii crizei alimentare din anii 80. Doar două categorii sociale trăiau bine. Nomenclaturiştii cu tot neamul lor real şi adoptiv (de la femei în casă la ziarişti de serviciu) şi ţăranii cu tot neamul lor de la oraş. Atât! Dacă primii s-au salvat prin abuz, ţăranii s-au salvat prin tradiţie. Efectivele de animale se înmulţeau pe măsură ce criza se adâncea. Găseau soluţii la toate. Criza buteliilor de aragaz a fost rezolvată cel mai simplu. In toate bătăturile s-au clădit, în cazul în care nu erau deja, mândreţe de cuptoare pentru pâine. Coceau câte şase sau opt pâini odată. Nici de drojdie nu aveau nevoie. Foloseau turte din cereale preparate în casă. Au făcut şi vetre mici cu horn în care găteau la iuţeală, mai bine ca la aragaz.
Lumea satelor şi târgurilor trăia ca în evul mediu, haiducii mai lipseau. Dar, trăia! Toamna se preparau conserve pentru iarnă în ceaoane imense pe pirostrii. Ţiganii aveau de lucru. Din mâinile lor ieşeau seturi întregi de oale şi ceaoane tocmai bune la gătit pe plită şi la vatră.
Toamna începeau pregătirile de iarnă. Pe uliţe umblau buzoienii cu mere şi poame uscate, ardelenii cu cartofi , prahovenii cu sare. Toate se dădeau la schimb pe cereale. Cămările se umpleau cu saci cu făină, saci cu mălai, lăzi cu mere puse în fân, putini cu brânză, pastramă uscată, peşte uscat. Pescarii din baltă mai aduceau în sat câte un car cu peşte.
La 100 de kilometri de lumea descurcăreaţă a satelor ialomiţene comunismul scârţâia din temelii. Pe plan extern se petreceau lucruri incredibile. Ruşii se împrumutau la americani şi inaugurau perestroika, ungurii făceau împrumuri externe pentru a hrăni populaţia. România însă, plătea datorii externe. Era clar! Cele două categorii privilegiate, nomenclaturistii şi ţăranii trăiau pe altă lume. Nici în ziua de azi nici unii, nici alţii nu ştiu de ce a căzut comunismul.
Criza e de fapt un personaj care pe româneşte se cheamă Lipsă
Revenind în contemporaneitate, când iată că, banul a leşinat din nou, pentru a nu ştiu câta oară în istoria lui, mă gândesc ce-i de făcut. Primul lucru ar fi să ne mutăm gândul de la bani. Apoi să privim obiectiv cu ce ne confruntăm. Iar ca să înţelegi un fenomen trebuie să îl personifici.
Cea mai reuşită personificare a crizei mi se pare a fi personajul Izmene (Kalsoner) din nuvela Demoniada scrisă de genialul M. Bulgacov. Şi tot acolo am aflat ce l-a făcut pe bietul Korotkov să o ia razna. Adică nu şi-a făcut probleme atunci când casierul a intrat în biroul mare în care nimeni nu lucra nimic şi sfârşit , sprijinindu-se cu o mână pe masă şi cu cealaltă ţinând o găină cu gâtul sucit a zis ,, Bani n-or să fie,,!. Nu a înnebunit nici atunci când noul şef l-a concediat fără nici o vină pentru aşa-zise ,,încurcături revoltătoare în hârtii oficiale de mare importanţă,,. In paranteză fie spus odiosul Kalsoner îşi scrisese pe o dispoziţie numele cu literă mică aşa că se înţelegea că, secretarele trebuiau să primească salariul nu în chibrite, ca toată lumea, ci în izmene. Pe nimeni nu mai mira. Din pricina crizei salariul se plătea în produse. Iar ei produceau chibrite. Bietul om a înnebunit atunci când a văzut că există doi de Izmene. Adică nu era de ajuns că noul şef de criză arăta ciudat dar mai avea şi un frate geamăn care purta barbă asiriană. Adică drăcovenia avea două feţe. Şi culmea, cealaltă era chiar mai blândă. Cel care nu va admite că criza are două feţe din care una ţipă la el şi alta vrea să îi ia locul, va înnebuni …căutând o explicaţie. In timpul lipsei nu se caută explicaţii ci se acţionează. Şi ca să poţi avea atitudine nu trebuie să te laşi impresionat de cum arată criza. Doar nu vrei să arate ca Ileana Cosânzeana. Dacă personajul nostru, şeful de producţie Korotkin, nu s-ar fi speriat de înfăţişarea noului şef, altul ar fi fost destinul lui. El credea că e grotesc, eu zic că era puţin comic. Adică şeful de criză sălăşluia într-un birou enorm din care ordinele răzbăteau piţigăiate cu o voce de trompetă. Dacă te apropiai mai mult îţi ţâşnea în faţă un tip scund, aproape lat, care purta o jachetă din pătură gri, cu nişte pantaloni ca de husar, cu o chelie ca un lighean pe un cap aşezat ca un ou pe nişte umeri pătraţi. Ochii erau mici ca nişte gămălii de ac, verzi, rotindu-se în orbitele adânci, nervos, coleric, agitat. Aşa arăta şeful fatal pus în timpul crizei financiare din Rusia anilor 1920.
Dar criza are altă înfăţişare pentru fiecare. De fapt în nuvela menţionată nici măcar nu se foloseşte cuvântul criză. Sinceră să fiu şi eu aş prefera cuvântul românesc ,,lipsa,, mult mai adecvat situaţiei. Şi, ca orice lipsă, se măsoară cu sufletul. Doar acolo există un barometru de măsurat lipsa în toate, inclusiv în bani. Şi asta pentru că sufletul este cea mai mare valoare a noastră. Valorează mai mult decât toată lumea. Şi în faţa acestei avuţii personale, aduci lipsa pe care o ai ca să o măsori. Să vezi cât îţi scade din valoare. Ia încercaţi şi o să vedeţi că trâmbiţata criză, care există într-adevăr, e mai mult scundă şi lată, capul ca un ou, chelia ca un lighean şi îşi scrie numele cu literă mică. Din această cauză nici măcar nu poate fi măsurată pe scara sufletului. N-are amplitudine.