ULTIMUL INVERVIU DAT DE BĂSESCU ÎN CALITATE DE PREŞEDINTE

Aşa cum ne-a obişnuit, flerul de ziarist încercat al lui Victor Roncea n-a dat greş nici acum. A consemnat ultimul interviu dat de Băsescu în calitate de preşedinte. Nimeni nu s-a gândit la asta. Tot poporul îl vede deja cu picioarele înainte. Cântecul de lebădoi a sunat de-a dreptul sinistru în liniştea dinaintea furtunii. De la un cap la altul, Băsescu a falsat. Sunetele care trebuiau să fie unice au ieşit comune, tocite şi fără logică. Nu a spus nimic. A murit tot pe limba lui. Sec !
Nu am înţeles un lucru. De ce creştinul V. Roncea nu l-a întrebat pe preşedinte, motivul pentru care a refuzat organizarea referendumului, solicitat de un milion de români, privitor la actele biometrice ? Poate că omul, acum în pragul morţii politice, ar fi fost sincer. Sau, poate ar fi avut un răspuns neaşteptat, de ne-ar fi lăsat cu gura căscată.Trebuie să îl întrebi pe unul, care aruncă la coş un milion de voturi : De ce ai făcut-o, măi fraiere! Om te făceau creştinii ! Ar fi explodat blogosfera ortodoxă cu faptele tale de vitejie, ai fi fost pus pe toate pomelnicele, ţi s-ar fi şters toate păcatele, s-ar fi dat de pământ cu toţi vrăjmaşii tăi.
Cine poate să respingă cererea unui milion de români ? Vă spun eu, cine. Un individ lipsit de cel mai elementar simţ politic. Cum a ajuns sus ? Ca pe vremea turcilor, cumpărând domnia şi apoi tăind capul creditorilor care l-au împrumutat, oligarhii şi mogulii de azi. Asta a fost toată grija lui Băsescu. Cum să scape de ei. Că vremurile s-au schimbat. Nu mai e ca pe vremea Lăpuşneanului, să aduni toţi boierii ,,hicleni,, la masă şi apoi să le tai capetele.
Nu-i nimic ! Va veni alt preşedinte şi milionul de români va merge cu jalba în băţ şi la el.
Fireşte că undeva, în fundul minţii lui Roncea, întrebarea despre referendumul creştinilor trebuie să fi existat, dar fie cel rău a acoperit-o cu coada, fie din pricina marii emoţii (să intervievezi un muribund electoral, nu e uşor!) a ieşit întrebarea despre celălalt referendum, cu parlamentul unicameral, boala lui Băsescu. Nici nu contează răspunsul. Ştim cu toţii reprizele de trântă politică, nuiaua peste lăbuţele de mic dictator ale lui Băse şi în final ,,chiatra la ficat,,.
Ce sa-i faci! Aşa a fost să fie. Ca şi în ultimul său interviu, dat unui ziarist care l-a iubit, pretuit, slavit, periat, ingaduit, ca pe propriul sau tata, Băsescu să fie lipsit de ascuţimea minţii, tăria vorbelor şi puterea faptelor.
Finalul a încununat toată încropeala. Şi-au urat reciproc, unul să relateze bine, altul să câştige bine. La table, probabil!

UN PREŞEDINTE CARE NU ARE SIMŢUL ISTORIC AL TIMPULUI NU MERITĂ SĂ FIE PREŞEDINTE

Aflu de pe un blog creştin că militanţii anti-cip ar fi iniţiat o campanie de susţinere a preşedintelui Băsescu chiar pe site-ul lui. Ceva în genul că, dacă îl vom vota, va aproba referendumul privitor la actele biometrice. Asta se cheamă ŞANTAJ. In primul rând că:
1) Referendumul era dreptul poporului român, drept călcat în picioare de guvernul Tăriceanu sub privirile impasibile ale preşedintelui Băsescu. A tacut malc, desi pana atunci facea galagie si pentru aerul respirat de Parlament si Guvern.
2) Băsescu a refuzat referendumul cerut de un milion de români.
In concluzie, Băsescu ne-a trădat de două ori. Ce mai vrem? Să ne trădeze şi a treia oară?
Referendumul a fost la mâna lui. Clipa a trecut! Acum, Basescu e la mâna noastră. Mai vrea o a treia şansă? Eu zic să îi dăm o pauză. Pe turceşte, cuvântul se traduce prin superbul ,,Sictir,,.

A se vedea si:
BASESCU A TRADAT UN MILION DE CRESTINI. SA NU-L VOTAM!
Din punct de vedere politic, ma abtin

CUM SE DOARME PE BANII MINISTERULUI CULTURII? MULT ŞI PROFUND

Cel mai grăitor exemplu îl constituie Direcţia Judeţeană de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Ialomiţa, a cărei directoare, profesoara de limba rusă, Păcală Elena stă de 10 ani pe acelaşi locşor cald şi nemeritat. Mai precis, doarme! Pe banii Ministerului Culturii dar şi ai investitorilor locali aşa cum reiese din situaţia de mai jos.
Situl arheologic Popina Blagodeasca, aparţinător de comuna Vlădeni şi aflat în domeniul public, cu o suprafaţă de 16 ha pe care se găsesc vestigiile a trei aşezări: neolitică, getică şi medieval-timpurie a fost concesionat pe o perioadă de 15 ani unui investitor italian care va cultiva acolo orez, adică o cultură inundabilă. Aşa că, în acest an situl arheologic a fost arat şi drumul de acces blocat. Cum s-a ajuns aici? Pentru că Direcţia nu a cerut niciodată Consiliului Judeţean Ialomiţa ca situl să fie scos din circuit agricol deşi era înregistrat în Repertoriul Arheologic Naţional cu codul 94802.03 şi beneficia de măsurile speciale de protecţie şi punere în valoare prevăzute de Legea nr. 422/18 iulie 2001, art.3, alin.c) publicată în MO nr. 938/20 nov.2006. Siturile pot fi concesionate în interesul acestora şi cu avizul Ministerului Culturii, aviz care în acest caz nu există şi nici nu poate fi acordat vreodată, având în vedere faptul că lucrările agricole au distrus şi distrug în continuare stratul cultural. Dealtminteri, principalul motiv pentru care am început cercetările în anul 2000, era tocmai gradul avansat de degradare al sitului. Lucrările agricole distruseseră toate complexele arheologice de suprafaţă, stratul arabil era plin de vestigii, eroziunea era aşa de mare încât materialele arheologice curgeau pe versanţii popinei şi grinduri.
In anul 2003, Popina Blagodeasca a fost concesionată firmei Transmim. Am adresat D.J.C.C.P.C.N. un memoriu înregistrat cu nr. 159/ 19.05 2003. Nu am primit nici un răspuns. Niciodată în cei 10 ani de când se lucrează acolo, Păcală Elena nu a catadicsit să vină măcar o dată la faţa locului să vadă despre ce e vorba. Au venit însă inginerii firmei Transmim care au constatat că acolo nu poate fi teren arabil. Plantele nu pot creşte în pietre şi cioburi. Au renunţat să mai cultive însă, firma a continuat să plătească impozit pe toată suprafaţa concesionată care includea şi situl arheologic.
Anul acesta situl a ajuns concesionat de firma S.C. Găină SRL, parteneri ai orezăriei Scotii. Alte arături, alte complexe de suprafaţă distruse. Am mers cu Poliţia de Patrimoniu la faţa locului. Direcţia pentru Cultură nu a mişcat un deget. A venit însă, la faţa locului, patronul italian al firmei care s-a angajat să nu mai cultive situl. Dar nu este dispus să plătească impozit pentru ce nu cultivă. Corect! Aşa că am început noi, muzeul, să facem demersurile necesare rezolvării situaţiei. Eu, personal, am întocmit adresa şi documentaţia necesară Consiliului Judeţean pentru scoaterea sitului din concesiune. Adică facem treaba Direcţiei. Treabă nefăcută de 10 ani.
Doar că aceasta nu este singura problemă a sitului. In Lista Monumentelor Istorice nu figurează tocmai aşezarea medieval-timpurie din secolele VIII-XI, singura dealtfel aflată în cercetare arheologică sistematică de 10 ani. Celelalte aşezări menţionate în listă, adică neolitică, getică, medievală de sec. XVI-XVIII au fost evidenţiate doar perieghetic (adică prin cercetări de suprafaţă fără ca să se facă vreodată săpături arheologice). Cum este posibil aşa ceva? Este. Direcţia pentru Cultură nu a fost capabilă să înregistreze în Listă aşezarea descoperită de mine în anul 2000.
In vara acelui an am mers pe teren să caut satul Blagodeşti, menţionat în documentele din secolele XVI-XVII, în cadrul unui studiu despre primele atestări documentare ale satelor ialomiţene. Am constatat că pe Popina Balgodeasca nu se afla nici o aşezare medievală târzie, în schimb se afla o aşezare medieval-timpurie. L-am invitat pe domnul profesor universitar dr. Ştefan Olteanu, pe atunci coordonatorul tezei mele de doctorat despre aşezările şi necropele medieval-timpurii, care mi-a confirmat situaţia şi m-a ajutat să încep primele săpături în regim de salvare. Stratul cultural medieval-timpuriu era deja afectat. De atunci, cercetările continuă în fiecare an cu rezultate remarcabile, publicate anual în Cronica Cercetărilor Arheologice. La cinci ani de săpături am organizat o expoziţie, la 10 ani vreau să scot prima parte a monografiei acelei aşezări.
Ei bine, în toţi aceşti 10 ani, Direcţia pentru Cultură nu a îndeplinit formalităţile pentru consemnarea în Lista Monumentelor Istorice a noii aşezări descoperite. Nu apare nici măcar într-un aşa zis Ghid al Monumentelor Istorice din judeţul Ialomiţa, publicat în 2007. Cartonat, cu foi cretate dar goale, color, ghidul plătit din banii Ministerului Culturii este o ruşine. Nu se consemnează nici măcar toponimele siturilor arheologice, element esenţial într-o descriere, sinonim cu numele unui om.Vedeţi pagina afişată!
Asemenea situaţii incredibile se datorează unui cumul de factori de a cărei analiză nu am timp acum. Cert este că, o Direcţie compusă dintr-o profesoară de limba rusă, unul de franceză, o secretară, un şofer şi două contabile este inutilă din însăşi structura profesională.
Insă dacă le spui acest lucru în faţă, te pomeneşti cu un lighean de zoaie în cap aruncat în presa locală, cum mi s-a întâmplat de multe ori. Eşti bombardat cu o troacă de minciuni.
Când, în acest an, Păcală Elena a fost demisă, tot judeţul a asistat la un spectacol penibil, care sfidează orice limite ale bunului simţ, nu mai vorbesc cultural. A acţionat Ministerul în judecată, a refuzat să părăsească biroul chiar şi când noul director care susţinuse examen venise la post. Până la urmă omul, cu bun-simţ, a renunţat. Ocupa biroul chiar şi când nu apărea în organigramă. S-a ţinut cu ghearele de calitatea de funcţionar public. A făcut un spectacol greţos. De ce Ministerul nu a trimis o comisie să analizeze concret activitatea directoarei în cei 10 ani de domnie? Ar fi văzut că nu există nici activitate ştiinţifică, nici publicistică, nici culturală, nimic. Şi, dacă vedem exemplul de mai sus, nici măcar administrativă.
Inţeleg că femeia nu are unde să lucreze dacă pleacă de acolo, că postul de vicepreşedinte al PSD Ialomiţa, de unde s-a cocoţat în vârful culturii nu mai e disponibil şi nici grade didactice nu prea are, dar asta nu mai e problema noastră. Nu e problema Ministerului Culturii. Acesta ar trebui să se ocupe de puţinii profesionişti care mai lucrează în domeniu, sufocaţi de cohorta de impostori cocoţaţi politic, pe care mai nou, trebuie să-i ţină în spate chiar şi în condiţiile crizei când şi cultura are parte de aşa zise concedii neplătite.

SANDU TUDOR. 47 DE ANI DE LA INVESNICIREA MARTIRULUI DE LA AIUD


Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase”.

Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.

Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.

A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism

Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.

George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.

Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică

Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”

Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.

Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adesa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (…) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.

Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei

Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.

Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.

În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.

Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.

Retragerea la schitul Rarău, interpretată ca o pregătire de răscoală

Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă învăţăturii marxiste, a interpretat dorinţa de renaşere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât priveşte modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanţei următoarea explicaţie: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (…) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniuni Sovietice.

În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membri ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958”.

Securitatea considera Rugul Aprins o organizaţie subversivă

În viziunea securităţii, Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţilor şi i-au instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare, „faptele tuturor condamnaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”

Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.

“Averea” monahului Daniil

Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia de care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declaraţii, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit: „Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisutepatruzeci cărţi scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimităţii intelectuale, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.

Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic.

În vremea dictaturii comuniste, deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la corespondenţă, primirea de pachete, vizite.

Deţinuţii politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”. În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau.

Coleg de celulă cu Virgil Maxim

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deţinut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie”.

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politic erau obligaţi să-şi recunoască aşa zisa vină şi să defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei”.

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (…) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung aşteptatului moment, „într-o dimineaţă, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

Conform fişei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politic, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei de faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări, care au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei, „credeau că acela era deţinutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (…) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui. (…) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor”.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi … postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale… Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte… Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură… ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând… un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire… o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin… ”.

Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

Drd. Camelia SURUIANU

Sursa: Publicaţia VEGHEA
Publicat de Vlad-Mihai
SURSA

Oameni






OAMENII MEI!

De când lucrez la raportul arheologic pe acest an, constat cât de mult au lucrat muncitorii zilieri de pe şantierul arheologic pe care îl coordonez şi vreau să le mulţumesc. Problema zilierilor e gravă peste tot. Puţini preferă să lucreze la săpături arheologice. Se plăteşte prost, minim pe economie. Dacă adaugi şi condiţiile de climă, praf, meticulozitatea dar şi ritmul cu care trebuie să lucrezi, ochii cât cepele ca să nu scapi un ciob, rezultă că mai bine stai acasă. Dacă mai adaugi şi drumul pe care eu, de pildă, trebuie să îl străbat zilnic până la sit, te lipseşti. Aşa se face că în acest an săpăturile arheologice s-au făcut cu deţinuţi, asistaţi social, ţigani etc. Categorii cu care eu nu pot lucra din varii motive. Timp de nouă campanii am lucrat cu elevi de liceu şi tineri aflaţi între două stagii de muncă pe la oraşe. Copiii, cum le ziceam eu, se obişnuiseră. Mă aşteptau în fiecare an. Cum intra maşină muzeului în sat, dădeau alarma. Intr-o oră erau la mine la poartă. A doua zi începeam lucrul. Aşa am format trei echipe de-a lungul timpului. Unii au intrat la facultate, alţii au plecat la oraşe. Echipa din acest an m-a aşteptat toată vara. Pentru ei acei puţini bani contau. Ce copii buni! Incepeam programul la 5,30 dimineaţa. Ne întorceam pe căldura de foc. Nu lipseau aproape niciodată. Ce le oferă ţara asta? Nimic.

Anul acesta am ajuns la sfârşitul lunii septembrie. Incepuseră deja şcoala. Şi timp de trei zile am căutat oameni în tot satul. 99% erau şomeri dar nici unul nu voia să vină. Fiind un sat izolat, şantierul arheologic e un eveniment. Toţi ştiu ce se întâmplă zilnic. Şi până la urmă s-au urnit. Vasile, care era la a patra participare, mi-a mai adus trei băieţi buni. Directorul şcolii mi-a trimis încă unul. Frezat şi dichisit făcea ochi dulci la fetele din curtea şcolii. A venit din obligaţie. De el s-au mai lipit doi. Dan, Luci şi Cristi s-au transformat în trei zile în Ghenţu, Bilea şi Cristea. Căruţa care la început se deplasa regulamentar cu o doamnă serioasă la bord, a devenit o nebuloasă din care zburau, la propriu, componente. Prezenţa mea era garanţia că nu vor zbura roţile, cum se mai întâmplase. Distracţia n-a durat mult. In echipă a intrat dada Maria, de 65 de ani. S-a aşezat în fruntea căruţii. Cristea scârţâia: ,,Dada e nebună,,. Dada era o personalitate în sine. Vorbea doar ea. Tot timpul. Nimeni nu-i făcea faţă. Nici chiar radioul. Ii bătea pe toţi. Uneori la propriu. Nici chiar Bogdan care avea o meliţă în loc de gură şi care de când căzuse în cap era luat drept prost. Vă asigur că dădea răspunsuri mai inteligente decât mulţi. Au mai venit vreo trei oameni în vârstă. La sfârşitul campaniei deja aveam o dispută între generaţii. La anul voi avea de ales între o echipă de pensionari propusă de dada Maria şi o echipă de tineri condusă de Vasile.

Până la urmă, ne-am apucat de treabă. Primul lucru, să ne facem adăpost. In mijlocul câmpului, la cinci km de sat ai nevoie de o colibă pentru ploaie sau vânt puternic. Am făcut o frumuseţe de colibă rotundă, mare, înaltă, din lemn şi stuf. Am pozat toate etapele de lucru. Pe parul din mijloc fotografia părintelui Arsenie Boca. Era singura care o aveam în agendă în momentul acela. In timpul nopţii, la colibă, veneau căprioarele din câmp. Dimineaţa fugeau speriate.

Apoi a trebuit să îi învăţ să lucreze, să sape, să facă răzuieli, profile, să distingă sedimentele, să aleagă cioburile, să citească axele atunci când întindeam ruletele pentru desen, să tacă, să nu mai înjure non-stop şi pe dada Maria să nu mai îmi povestească zilnic cum furau ei de la CAP pe timpul lui Ceauşescu. In rest, discutam cu toţii de toate, mult, tare, repede, răstit, colorat, cum vorbesc muntenii.

In fine, nu ştiu cum a dat Dumnezeu dar s-a lucrat de minune. Şi rezultatele au fost super.

Aceştia sunt oamenii reali ai României, nici genii, dar nici proşti. Nu mai sunt ţăranii ideali din perioada interbelică dar nici feţele patibulare descrise de Patapievici.

Fireşte că mulţi dintre ei sunt prost educaţi sau dezinformaţi dar aceste lucruri nu sunt esenţiale. Pe toate şantierele pe care am lucrat pot spune că am întâlnit oameni normali şi inteligenţi, poate prea răbdători. De la toţi am amintiri frumoase.

PATRIA NERECUNOSCATOARE

Rafael Udriste ne readuce in atentie nu doar o lectie de istorie pe care toti au impresia ca o cunosc, ci, mai degraba, atitudinea de uitare in care se complace generatiile postbelice.

PATRIA “RECUNOSCĂTOARE”

Semne, 14.11.2009, TVR 1, ora 7.55

Reportajul documentar readuce în atenţie faptele de vitejie ale unor eroi români din cel de-al doilea război mondial. Faptele lor de arme, necunoscute publicului larg, sunt pilduitoare pentru o generaţie care a sacrificat totul pentru păstrarea demnităţii armatei române, pentru credinţă şi pentru ţară.

Participă: Radu Mărculescu, autorul cărţii “Patimi şi iluminări din captivitatea sovietică”, Gabriel Constantinescu, director al revistei “Puncte Cardinale” din Sibiu, Maria Constantinescu, fost deţinut politic, general de aviaţie Ion Di Cezare, , general de aviaţie Dan Stoian, Costion Nicolescu, cercetător la Muzeul Ţăranului Român, dr. Florin Mătrescu, autorul cărţii “Holocaustul Roşu”.

DESPRE POSTUL ADEVARAT LA SFINTII PARINTI

A inceput Postul Craciunului, bucurie mare! Insa nu mancarea ne mantuie, ci si putinul post duhovnicesc.
11) Un sihastru oarecare trăia în adâncul pustiului de trei¬zeci de ani. Mâncarea lui era o buruiană oarecare, ce creştea în acea pustie. Mai târziu a început a gândi şi a grăi în sine, zicând: în zadar mă necăjesc de atâţia ani aici, în această pustie şi nu mănânc decât această buruiană şi nici o descoperire sau vedenie în vis sau aievea nu văd, sau nici o minune n-am făcut, precum făceau alţi părinţi înainte de mine. Ci mai bine să las această pustie fără de nici un folos şi să ies în lume, că şi acolo cel ce vrea să se mântuiască, se mântuieşte. Aceasta gândind el şi vroind să plece din pustie în lume, i s-a arătat îngerul Domnului şi stându-i înainte, i-a zis: ce vrei să faci, bătrânule? Pentru ce primeşti în inima ta acele gânduri şi sfaturi vrăjmăşeşti? Adică, pentru că nu faci minuni, să ieşi în lume? Dar ce minune mai mare decât aceasta doreşti, ca de atâţia anmi trăieşti, aici în această pustie şi Dumnezeu te hrăneşte, te întăreşte, te păzeşte şi nimic nu-ţi lipseşte ca şi unuia din lavră? Deci, pentru ce te supui sfatului vrăjmaşului? De acum să nu te mai supui gândurilor şi sfatului vrăjmăşesc şi şezi aici, în acest loc până la sfârşitul tău, şi te roagă lui Dumnezeu ca să-ţi dea smerenie şi răbdare! Iar el fiind întărit de sfatul îngerului, a petrecut acolo toată vremea vieţii sale şi s-a mântuit.
12) Zis-a un bătrân: de vrei să vorbeşti de greşeala şi pă¬catul vreunui frate, socoteşte că de vei crede că îl vei îndrepta pe el, sau îl vei folosi pe altul, atunci să grăieşti, iar în alt chip de vei vorbi, adică cu răutate numai ca să-1 mustri şi să-i descoperi, să-i arăţi greşeala şi păcatul lui înaintea altora, să ştii că nu o să scapi de dumnezeiasca certare, ci şi tu singur în aceeaşi greşeală şi păcat, sau într-altul mai rău vei cădea, părăsindu-te ajutorul lui Dumnezeu şi de alţii fiind mustrat, te vei ruşina.
Zis-a un bătrân oarecare: fiilor şi fraţilor, să înţelegeţi şi să ştiţi toţi, că nici una din faptele cele bune nu este aşa de iubită şi plăcută lui Dumnezeu, şi de nici una nu se bucură Dumnezeu aşa de mult, ca atunci când se întâmplă omului să cadă în vreo scârbă oarecare, ori în ce chip ar fi, iar el cu mulţumire rabdă bucuros, pînă la sfârşit. La fel şi de la cel ce este bolnav cu trupul său, nu cere Dumnezeu, nici cearcă de la dânsul post, înfrânare la mâncare şi băutură, sau altă osteneală de nevoinţă a trupului, decât răbdare, mul¬ţumită şi rugăciune duhovnicească şi să-i fie mintea şi gândul pururea la Dumnezeu. Iar postul şi osteneala trupească le face omul pentru înfrânarea zburdărilor necuratelor pofte şi a pa¬timilor trupului, că boala trupului este mai presus şi mai tare decât postul şi decât orice altă nevoinţă şi osteneală a trupului. Pentru aceasta de la bolnav nu se cere, nici se cearcă post, înfrânare şi alte osteneli, ci datoria lui este să mulţumească pururea, cu osârdie şi cu toată inima lui Dumnezeu, rugân-du-se să-i dea răbdare.
14) Zis-a un bătrân oarecare: se bucură călugărul tânăr, când se apropie ziua vreunui praznic, ştiind că atunci o să se pună la masă mai bune bucate, iar celui ce este adevărat că¬lugăr, mâncarea cea mai bună şi băutura lui sunt umilinţa şi lacrimile.
15) Zis-a un bătrân oarecare, ucenicului său, învăţându-1: fiule, păzindu-te, poartă grijă ca niciodată să nu iasă cuvânt rău şi necuvios din gura ta.
16) Odată preotul Schitului a mers la arhiepiscpopul Ale¬xandriei pentru o trebuinţă bisericească. Dacă s-a întors şi a venit la Schit, îl întrebau fraţii, zicând: cum ai umblat, avvo? Ce ai văzut în oraş? Răspuns-a lor: eu, fraţilor, altă faţă de om n-am văzut în cetate, decît pe arhiepiscopul. Iar ei auzind aceasta, se minunau şi după acest cuvânt al lui au început toţi fraţii foarte tare a păzi acel obicei, adică a-şi păzi ochii lor de vederile nefolositoare.
13)
bIBLIOGRAFIE:
Patericul, Ed. Alba-Iulia, 1993, p.279-280

OMENIA BARBARILOR

Obiceiul etichetelor

Departe de mine gândul de defini cuvântul ,,barbar,, de-a lungul istoriei. Mă rezum doar la a aminti că acest cuvânt era folosit, în general, de către marile puteri politice (state, imperii) pentru a desemna pe ,,ceilalţi,, (alte state, popoare, etc) care nu se încadrau în standardele de civilizaţie pe care ,,puternicii zilei,, le propuneau. Pornind de la anticii greci şi până la romanitatea bizantină, cuvântul este des întâlnit pentru a desemna o pleiadă de popoare, mereu altele, ajunse la graniţele mereu schimbătoarelor imperii. Şi cum istoria e scrisa de cei puternici, barbarii au rămas mereu la periferia interesului cronicarilor iar atunci când s-a scris despre ei, partizanatul cultural a fost atât de puternic încât le-a evidenţiat doar aspectele negative, scandaloase sau războinice. In realitate ,,barbarii,, aveau şi ei cultura lor, tradiţiile lor şi mai ales un aspect care scapă multora, aveau un soi de omenie pe care nu o întâlneai nici măcar la diplomaţii şi sofisticaţii bizantini. Dar nimeni nu gândeşte aşa şi de regulă se lucrează cu etichete care, în timp, din comoditate, au trecut de la lucruri la oameni şi apoi la popoare. Mecanismul etichetării popoarelor funcţiona în trecut ca şi acum dezvoltând ideologii şi categorisind oameni. Dar istoria ne arată altceva, că nu există barbari ci doar fapte barbare care pot fi comise chiar şi de către civilizaţi oricând de-a lungul timpului până în prezent, aşa cum, nu există popoare barbare ci doar culturi specifice şi niveluri diferite de evoluţie a civilizaţiei.

Paşte la Belgrad acum şi …atunci

In cursul războiului din fosta Iugoslavie în 1999, pacifistele trupe NATO au început bombardamentele în timpul Postului Mare continuînd şi în timpul sărbătorilor pascale reuşind într-un interval de doar trei luni avarierea şi distrugerea a 365 biserici ortodoxe sârbeşti. Dacă situaţia a fost pusă pe seama stării de război şi puţini şi-au dat silinţa să o judece la adevărata ei însemnătate, totuşi din punct de vedere cultural şi religios aceste acte au o însemnătate covârşitoare fiind mărturia vie că marile puteri, în frunte cu SUA, se află într-o criză culturală majoră manifestată printr-o gravă confuzie a valorilor şi toate laolaltă sunt mai prejos decât barbarul han avar Baian. Că această confuzie se manifestă în timp de război este şi mai dramatic. Astfel că statul cel mai puternic al lumii de azi, SUA, model pentru asigurarea tuturor drepturilor omului şi nu numai dacă ţinem cont că rişti să fii reclamat dacă pisica ta a trecut strada fără însoţitor (se cheamă că i-ai pus viaţa în pericol), SUA care fac mereu trimitere la originea creştină a civilizaţiei lor şi care îşi afirmă chiar şi pe bani simbolul crezului lor, ei bine, statul acesta model bombardează biserici în timpul celei mai mari sărbători a creştinătăţii. Care va să zică cea mai mare putere politică a lumii a făcut o gafă pe care nici un barbar nu ar fi făcut-o. Pentru că ironia istoriei face ca acum 1400 de ani pe meleagurile Belgradului de azi să se poarte un război între civilizaţii bizantini şi barbarii avari. Şi să vă spun ce a făcut Baian, hanul avar care pe la anul 600 d.Hr. se afla în război cu bizantinii. Nu vă povestesc tot războiul, ce, cum şi cine a început ci doar că, în timpul confruntărilor militare care tot trenau a venit Paştele. Romanii fiind departe de teritoriile lor nu mai aveau provizii şi foametea bântuia în tabăra lor. De criza de alimente din tabăra vrăjmaşă a auzit şi Baian care era păgân. Şi ce credeţi că a făcut? Le-a trimis mâncare pentru marea sărbătoare. A încărcat patru sute de care de bucate şi a trimis vrăjmaşilor săi, nu populaţiei civile ci chiar soldaţilor care îl atacaseră pe un pământ câştigat prin legea război. Şi aşa au petrecut Paştele anului 600 două armate, una imperială, creştină şi o alta avară, păgână pe teritoriul de azi al Serbiei. Dar să dau cuvântul cronicarului:

,,….Fură luaţi prin surprindere de sărbătoarea Paştilor şi romanii sufereau de foame. Aflând de lucrul acesta, hanul îi ceru lui Priscus să trimită la dânsul căruţe, spre a le da hrană, ca să petreacă cu bucurie sărbătoarea.După ce umplu cu bucate patrusute de care le trimise romanilor. De asemenea şi Priscus trimise în dar barbarului mărfuri din India, ca piper, frunză de dafin, arome, scorţişoare şi alte bunătăţi…Acesta le primi şi se bucură de ele. Şi până la trecerea sărbătorilor Paştilor romanii şi barbarii petrecură şi se veseliră împreună şi nu le era teamă de oştile celorlalţi.”[1].

Această omenie a barbarilor a rămas în memoria bizantină până târziu.

Şi alţi barbari…omenoşi

Dar nu doar avarii s-au remarcat prin acte de nobleţe la vreme de război ci şi slavii, în vremurile în care nu se putea vorbi de o civilizaţie de vreme ce trăiau în mlaştini şi păduri, cum relatează răutăcios cronicarii bizantini. Ei bine, la slavi care pe atunci erau păgâni dar şi la alte populaţii de la nordul Dunării, sclavia era temporară. De regulă sclavii erau obţinuţi în urma unor campanii militare dar spre deosebire de lumea bizantină în care aceştia ajungeau să fie vânduţi şi cumpăraţi de mai multe ori, la slavi şi la alte populaţii de la nordul Dunării, sclavii lucrau o vreme în serviciul stăpânului lor după care erau liberi să se întoarcă într-ale lor sau să rămână în familia acestuia ca o rudă sau prieten[2].

Dar şi turanicii, rămaşi celebri prin cruzimile lor, au rămas în istorie prin acte de omenie mai presus de puternicii lumii lor. Mă refer aici la cumani în timpul luptei de la Lebunion finalizată cu distrugerea pecenegilor. Când aceştia au văzut că lupta are sorţi răi, au vrut să se predea cumanilor, dar împăratul bizantin Alexios Comnenul s-a opus şi pecenegii captivi au fost preluaţi de bizantini. In timpul nopţii însă, bizantinii călcând orice lege a războiului au omorât toţi prizonierii din lanţuri, pe motiv că erau mulţi şi nu îi puteau supraveghea. Cumanii când au aflat aceasta au renunţat la partea de pradă ce li se cuvenea şi cu o demnitate nemaintânită şi-au părăsit imediat aliaţii bizantini. Mult mai deplorabil a fost gestul lui Alexios I care văzând plecarea cumanilor în trombă, fără să se atingă de nimic din ce li se cuvenea, a trimis după ei carele cu pradă[3]. Şi mai hilară este explicaţia Anei Comnena dată gestului cumanilor şi care în loc să recunoască faptul că plecarea lor a fost un gest de protest faţă de masacrarea prizonierilor pecenegi, afirmă că aceştia au plecat de frica bizantinilor. Să fim serioşi, cumanii au fost de opt ori mai mulţi în acea luptă decât bizantinii.

Vremea socotelilor

Toţi beligeranţii de atunci au dispărut în ceaţa istoriei. Avarii, slavii, populaţiile de la nordul Dunării, cumanii au format state mai mult sau mai puţin vremelnice. Cu excepţia avarilor pe care bizantinii se lăudau că i-au distrus până la unul

(aspect greu de dovedit), despre ceilalţi nu se poate spune că au fost exterminaţi şi prin urmare au contribuit la formarea popoarelor actuale.

Măreţul Imperiu Roman de Răsărit (Bizantin), ctitorul unei civilizaţii măreţe, a avut însă un destin mult mai tragic dacă este să ne gândim că stâlpul misionarismului creştin timp de aproape 1000 de ani a ajuns sub stăpânire islamică. Şi cum orice organism cedează în punctul cel mai slab, înseamnă că problema cu care s-au confruntat bizantinii nu au fost nesfârşitele hoarde barbare aşa cum ne lasă să înţelegem cronicarii de curte, ci a fost o problemă culturală, internă. Bizantinii au creat o civilizaţie dar şi-au pierdut cultura, sau mai degrabă nu au ştiut să-şi păstreze sufletul. Iar momentele de cumpănă din timpul confruntărilor militare dovedeau acest lucru. Probabil şi ei, ca şi noi, au confundat cultura cu creaţia artistică în multiplele ei forme de exprimare plastică, literară, filosofică etc. Şi aceasta era dependentă de civilizaţia căreia îi servea. Este drept că anumite stiluri bizantine, mai ales din artă, s-au păstrat şi după căderea Constantinopolului, dar mai mult cele legate de religie.Cultura laică a murit odată cu civilizaţia căreia i-a servit sau a fost remodelată după noile cerinţe.

Din exemplele citate mai sus reiese un singur lucru, că bizantinii uitaseră un lucru simplu şi anume… omenia. Dar ce este omenia, cuvânt din ce în ce mai rar întâlnit azi? Omenia înseamnă să fii om, adică nu vierme. Iar ca să fii om înseamnă în primul rând să nu uiţi nici o clipă că eşti om. Iar amănuntul acesta este esenţial. Majoritatea contemporanilor noştri uită că sunt oameni, fie se cred îngeri, fie extratereştri, fie altceva. Dar ce este omul? De regulă la o întrebare ca asta ţi se dau zece mii de răspunsuri şi intelectualii pot să îţi scrie 10 tomuri cu definiţia omului de-a lungul multelor culturi şi civilizaţii care s-au perindat pe faţa pământului. Dar răspunsul este foarte simplu. Pentru un creştin a fi om înseamnă a fi Om cu majusculă, adică a fi ,,om îndumnezeit,,. Pentru aceasta s-a întrupat Mântuitorul şi tocmai acest lucru simplu îl uitaseră civilizaţii bizantini sau poate doar conducătorii lor, dealminteri mari si tari ctitori de biserici şi mănăstiri. Uitaseră că un ,,om îndumnezeit,, nu îşi poate ţine sclavii la nesfârşit, nu poate ucide prizonierii, nu poate alunga un om, fie el barbar, de pe un pământ pe care l-a câştigat prin legile aflate atunci în vigoare. Nu poate face toate acestea pentru că prizonierul, sclavul, barbarul sunt oameni, în primul rând, ca şi el şi au şi ei dreptul la ,,îndumnezeire,, ca şi el.

Dar ca să devii Om trebuie să recunoşti că omul cu ,,o,, minuscul are nevoie de Dumnezeu, deci că omul este limitat şi nedesăvârşit. Ori tocmai această idee simplă şi cu care toţi sunt relativ de acord este combătută sistematic de toată civilizaţia noastră de sorginte umanistă.

Barbarii de lângă noi

Dar barbaria nu ţine doar de trecut ci poate deveni o constantă a vieţii de zi cu zi. De pildă, barbaria anului la români cred că a fost propunerea lui Vasile Blaga de a legaliza prostituţia, pe româneşte curvia, declaraţie făcută în faţa a 200 de doamne democrate la o întrunire a acestora pe litoral. Adică insul acela rotofei, între două vârste, a venit în faţa a 200 de femei elegante, parfumate şi cu nume bun şi le-a cerut să susţină legalizarea curviei cu orice preţ, chiar cu riscul reacţiei negative a Bisericii. Dacă fondul problemei nu ar fi fost atât de tragic, intervenţia lui Blaga ar fi devenit gafa anului şi ar fi devansat cu mult prestaţiile comicului acela britanic, grăsuţ şi libidinos care visa doar femei rubiconde şi odată ajuns în faţa lor făcea o glumă proastă.

Dar orice lege trebuie propusă în faţa celor care au nevoie de ea, aşa că Sabie-târâş trebuia să meargă fie pe centura Bucureştiului, fie în bezna nopţii pe trotuarele capitalei, să adune 200 de curve şi să le facă propunerea. Atmosfera ar fi fost alta, mirosul mai greu, aerul mai rece şi cele 200 de femei slăbănogite, brutalizate, îmbătrânite înainte de vreme, de o tristeţe profundă până la deprimare, îmbrăcate sumar, machiate strident, fără familie, fără soţi, transformate în obiecte de plăcere i-ar fi mulţumit că datorită legii lui vor rămâne veşnic în starea asta, ba mai mult li se vor alătura şi alte multe nenorocite de soartă pentru că ceea ce fac ele se cheamă profesie. De o aşa profesie să aibă parte neam de neamul celor care o propun şi o susţin! Căci curvia a fost şi este sclavie şi a fost respinsă chiar şi de societăţile păgâne şi barbare.

Prin urmare ,,a fi om e lucru mare,, vorba proverbului, dar a fi Om creştin este o sarcină de fiecare zi pe care nu au voie să o uite nici mai marii lumii sau în primul rând ei. Altminteri rişti să devii mai barbar decât barbarii.

[1] Theophanes Confesor, Cronografia, Fontes Historiae Daco-Romanae, II, 1970, p.611

[2] Mauricius, Arta militară,XI, 4, Fontes Historiae Daco-Romanae, II, 1970, p.556.

[3] Ana Comnena, Alexiada, II,Ed. Minerva, Bucureşti, 1977, p. 22

PS. Articolul a fost scris in 2007, dar se pare ca in politica romaneasca nu s-a achimbat nimic

VACCINAREA OBLIGATORIE SAU POVESTEA CU DROBUL DE SARE IN VARIANTA CONTEMPORANA

Se zice că un om care avea o nevastă natângă de tot, a plecat în lume să vadă dacă mai sunt şi proşti mai mari ca ea. Şi a constatat că prostia omenească este copleşitoare cantitativ dar şi calitativ. Odată a întâlnit două femei care se jeluiau cu foc, îşi rupeau părul din cap de necaz. Intrebate care-i baiul, femeile au zis:
Vezi pruncul ăsta din copaie?
-Il văd! zice omul;
-Ei bine, o să moară! zbiară ele;
-Cum aşa?
-Păi, aşa! Vezi, matale, drobul ăla mare de sare de pe sobă? Mâţa o să urce pe sobă şi fără să vrea o să atingă drobul care se va răsturna tocmai în capul copilului care o să moară! au zis, disperate, femeile.
Şi aşa, omul nostru a găsit că sunt muieri mai proaste ca a lui. Aşa cum găsesc şi eu că cei care impun o vaccinare obligatorie, indiferent care (sunt mereu altele noi), sunt proşti mai mari decât femeile din poveste. Şi aş îndrăzni să îi bănuiesc şi de lucruri necurate. De ce? Pentru că:
1) Nu ţin cont de coeficientul de întâmplare. Fiecare om e diferit, are o imunitate proprie, poate sau nu să facă o boala. Nu e obligatoriu ca toţi să se îmbolnăvească.Poate pisica nu se urca pe soba. Sau, poate nu loveste drobul de sare. Sau, de unde stii ca o mitza poate urni un drob de sare. Sau poate sa cada drobul, dar alaturi de copil. Sau, poate sa ii cada si in cap si nu-i face nimic.Au mai fost cazuri.
2) Imi încalcă dreptul la libertatea de decizie. Vaccinarea induce în fiecare om o formă uşoară de boală, dar destul de persistentă în aşa fel încât să producă anticorpi pentru acel agent potogen. Prin urmare, volens-nolens, dacă te vaccinezi, te îmbolnăveşti într-o anumită formă. Dar, de unde ştiu ei, cum reacţionez eu la boala X, chiar şi uşoară? Dar, poate nu mă îmbolnăveam deloc, de unde ştii că nu am o imunitate naturală la virusul cutare?
3) Prin vaccinări repetate, împotriva diverselor epidemii imaginare, organismul nostru face, fără să vrea, forme uşoare ale acelor afecţiuni. Creierul nostru, mai ales al copiilor este, însă, foarte sensibil. Unui copil i se impune uneori până la 10 vaccinări în primii ani de viaţă. Este foarte mult. Chiar sunt convinşi medicii, că acei copii s-ar fi îmbolnăvit de TBC, rujeolă, varicelă, tetanos, difterie, etc?
4) Dacă refuzi vaccinările nu ţi se eliberează avizul epidemilogic şi copii nu sunt primiţi în comunitate, adică în grădiniţă, tabere etc. Şi aici se ridică altă întrebare. Dacă un copil nu este vaccinat şi ceilalţi sunt, atunci doar el va face boala, în timp ce ceilalţi vor fi protejaţi de vaccinările pe care le-au făcut. De ce copilul nevaccinat nu este primit în comunitate? Nu există decât un răspuns. Vaccinarea nu produce efectul scontat. Atunci ce produce? Cu siguranţă, forme uşoare de boală. Cât de uşoare? Cu ce efecte? Nimeni nu ştie. A văzut cineva anticorpii după vaccinare?
5) Industria farmaceutică de azi a progresat atât de mult încât, cu siguranţă, deţine medicamentele necesare tratării unor viroze. De ce ne temem atât?

Dincolo însă de toate cauzele reale sau imaginare ale vaccinărilor obligatorii, se află însă o problemă reală a mentalităţii noastre contemporane. Lipsiţi de credinţa în Dumnezeu, oamenii se tem de boală şi de moarte. Aţi zice că exagerez. Deloc. Într-o societate în care planningul familial ucide milioane de copii nenăscuţi, pe motive de sărăcie, este ipocrizie să îl supui pe cel lăsat să traiască la zece mii de vaccinări, scumpe, ca nu cumva să se îmbolnăvească şi să moară. S-a constatat că oamenii morţi spiritual sau bolnavi sufleteşte se îmbolnăvesc mai mult şi de boli mai grele decât cei care se străduiesc să ducă o viaţă creştină.
Bolile sunt efectul păcatelor noastre şi ale strămoşilor noştri. Nu le putem opri prin campanii de vaccinare. Ci, prin trăirea în Hristos. Nu e uşor, dar e sigur.