OMENIA BARBARILOR

Obiceiul etichetelor

Departe de mine gândul de defini cuvântul ,,barbar,, de-a lungul istoriei. Mă rezum doar la a aminti că acest cuvânt era folosit, în general, de către marile puteri politice (state, imperii) pentru a desemna pe ,,ceilalţi,, (alte state, popoare, etc) care nu se încadrau în standardele de civilizaţie pe care ,,puternicii zilei,, le propuneau. Pornind de la anticii greci şi până la romanitatea bizantină, cuvântul este des întâlnit pentru a desemna o pleiadă de popoare, mereu altele, ajunse la graniţele mereu schimbătoarelor imperii. Şi cum istoria e scrisa de cei puternici, barbarii au rămas mereu la periferia interesului cronicarilor iar atunci când s-a scris despre ei, partizanatul cultural a fost atât de puternic încât le-a evidenţiat doar aspectele negative, scandaloase sau războinice. In realitate ,,barbarii,, aveau şi ei cultura lor, tradiţiile lor şi mai ales un aspect care scapă multora, aveau un soi de omenie pe care nu o întâlneai nici măcar la diplomaţii şi sofisticaţii bizantini. Dar nimeni nu gândeşte aşa şi de regulă se lucrează cu etichete care, în timp, din comoditate, au trecut de la lucruri la oameni şi apoi la popoare. Mecanismul etichetării popoarelor funcţiona în trecut ca şi acum dezvoltând ideologii şi categorisind oameni. Dar istoria ne arată altceva, că nu există barbari ci doar fapte barbare care pot fi comise chiar şi de către civilizaţi oricând de-a lungul timpului până în prezent, aşa cum, nu există popoare barbare ci doar culturi specifice şi niveluri diferite de evoluţie a civilizaţiei.

Paşte la Belgrad acum şi …atunci

In cursul războiului din fosta Iugoslavie în 1999, pacifistele trupe NATO au început bombardamentele în timpul Postului Mare continuînd şi în timpul sărbătorilor pascale reuşind într-un interval de doar trei luni avarierea şi distrugerea a 365 biserici ortodoxe sârbeşti. Dacă situaţia a fost pusă pe seama stării de război şi puţini şi-au dat silinţa să o judece la adevărata ei însemnătate, totuşi din punct de vedere cultural şi religios aceste acte au o însemnătate covârşitoare fiind mărturia vie că marile puteri, în frunte cu SUA, se află într-o criză culturală majoră manifestată printr-o gravă confuzie a valorilor şi toate laolaltă sunt mai prejos decât barbarul han avar Baian. Că această confuzie se manifestă în timp de război este şi mai dramatic. Astfel că statul cel mai puternic al lumii de azi, SUA, model pentru asigurarea tuturor drepturilor omului şi nu numai dacă ţinem cont că rişti să fii reclamat dacă pisica ta a trecut strada fără însoţitor (se cheamă că i-ai pus viaţa în pericol), SUA care fac mereu trimitere la originea creştină a civilizaţiei lor şi care îşi afirmă chiar şi pe bani simbolul crezului lor, ei bine, statul acesta model bombardează biserici în timpul celei mai mari sărbători a creştinătăţii. Care va să zică cea mai mare putere politică a lumii a făcut o gafă pe care nici un barbar nu ar fi făcut-o. Pentru că ironia istoriei face ca acum 1400 de ani pe meleagurile Belgradului de azi să se poarte un război între civilizaţii bizantini şi barbarii avari. Şi să vă spun ce a făcut Baian, hanul avar care pe la anul 600 d.Hr. se afla în război cu bizantinii. Nu vă povestesc tot războiul, ce, cum şi cine a început ci doar că, în timpul confruntărilor militare care tot trenau a venit Paştele. Romanii fiind departe de teritoriile lor nu mai aveau provizii şi foametea bântuia în tabăra lor. De criza de alimente din tabăra vrăjmaşă a auzit şi Baian care era păgân. Şi ce credeţi că a făcut? Le-a trimis mâncare pentru marea sărbătoare. A încărcat patru sute de care de bucate şi a trimis vrăjmaşilor săi, nu populaţiei civile ci chiar soldaţilor care îl atacaseră pe un pământ câştigat prin legea război. Şi aşa au petrecut Paştele anului 600 două armate, una imperială, creştină şi o alta avară, păgână pe teritoriul de azi al Serbiei. Dar să dau cuvântul cronicarului:

,,….Fură luaţi prin surprindere de sărbătoarea Paştilor şi romanii sufereau de foame. Aflând de lucrul acesta, hanul îi ceru lui Priscus să trimită la dânsul căruţe, spre a le da hrană, ca să petreacă cu bucurie sărbătoarea.După ce umplu cu bucate patrusute de care le trimise romanilor. De asemenea şi Priscus trimise în dar barbarului mărfuri din India, ca piper, frunză de dafin, arome, scorţişoare şi alte bunătăţi…Acesta le primi şi se bucură de ele. Şi până la trecerea sărbătorilor Paştilor romanii şi barbarii petrecură şi se veseliră împreună şi nu le era teamă de oştile celorlalţi.”[1].

Această omenie a barbarilor a rămas în memoria bizantină până târziu.

Şi alţi barbari…omenoşi

Dar nu doar avarii s-au remarcat prin acte de nobleţe la vreme de război ci şi slavii, în vremurile în care nu se putea vorbi de o civilizaţie de vreme ce trăiau în mlaştini şi păduri, cum relatează răutăcios cronicarii bizantini. Ei bine, la slavi care pe atunci erau păgâni dar şi la alte populaţii de la nordul Dunării, sclavia era temporară. De regulă sclavii erau obţinuţi în urma unor campanii militare dar spre deosebire de lumea bizantină în care aceştia ajungeau să fie vânduţi şi cumpăraţi de mai multe ori, la slavi şi la alte populaţii de la nordul Dunării, sclavii lucrau o vreme în serviciul stăpânului lor după care erau liberi să se întoarcă într-ale lor sau să rămână în familia acestuia ca o rudă sau prieten[2].

Dar şi turanicii, rămaşi celebri prin cruzimile lor, au rămas în istorie prin acte de omenie mai presus de puternicii lumii lor. Mă refer aici la cumani în timpul luptei de la Lebunion finalizată cu distrugerea pecenegilor. Când aceştia au văzut că lupta are sorţi răi, au vrut să se predea cumanilor, dar împăratul bizantin Alexios Comnenul s-a opus şi pecenegii captivi au fost preluaţi de bizantini. In timpul nopţii însă, bizantinii călcând orice lege a războiului au omorât toţi prizonierii din lanţuri, pe motiv că erau mulţi şi nu îi puteau supraveghea. Cumanii când au aflat aceasta au renunţat la partea de pradă ce li se cuvenea şi cu o demnitate nemaintânită şi-au părăsit imediat aliaţii bizantini. Mult mai deplorabil a fost gestul lui Alexios I care văzând plecarea cumanilor în trombă, fără să se atingă de nimic din ce li se cuvenea, a trimis după ei carele cu pradă[3]. Şi mai hilară este explicaţia Anei Comnena dată gestului cumanilor şi care în loc să recunoască faptul că plecarea lor a fost un gest de protest faţă de masacrarea prizonierilor pecenegi, afirmă că aceştia au plecat de frica bizantinilor. Să fim serioşi, cumanii au fost de opt ori mai mulţi în acea luptă decât bizantinii.

Vremea socotelilor

Toţi beligeranţii de atunci au dispărut în ceaţa istoriei. Avarii, slavii, populaţiile de la nordul Dunării, cumanii au format state mai mult sau mai puţin vremelnice. Cu excepţia avarilor pe care bizantinii se lăudau că i-au distrus până la unul

(aspect greu de dovedit), despre ceilalţi nu se poate spune că au fost exterminaţi şi prin urmare au contribuit la formarea popoarelor actuale.

Măreţul Imperiu Roman de Răsărit (Bizantin), ctitorul unei civilizaţii măreţe, a avut însă un destin mult mai tragic dacă este să ne gândim că stâlpul misionarismului creştin timp de aproape 1000 de ani a ajuns sub stăpânire islamică. Şi cum orice organism cedează în punctul cel mai slab, înseamnă că problema cu care s-au confruntat bizantinii nu au fost nesfârşitele hoarde barbare aşa cum ne lasă să înţelegem cronicarii de curte, ci a fost o problemă culturală, internă. Bizantinii au creat o civilizaţie dar şi-au pierdut cultura, sau mai degrabă nu au ştiut să-şi păstreze sufletul. Iar momentele de cumpănă din timpul confruntărilor militare dovedeau acest lucru. Probabil şi ei, ca şi noi, au confundat cultura cu creaţia artistică în multiplele ei forme de exprimare plastică, literară, filosofică etc. Şi aceasta era dependentă de civilizaţia căreia îi servea. Este drept că anumite stiluri bizantine, mai ales din artă, s-au păstrat şi după căderea Constantinopolului, dar mai mult cele legate de religie.Cultura laică a murit odată cu civilizaţia căreia i-a servit sau a fost remodelată după noile cerinţe.

Din exemplele citate mai sus reiese un singur lucru, că bizantinii uitaseră un lucru simplu şi anume… omenia. Dar ce este omenia, cuvânt din ce în ce mai rar întâlnit azi? Omenia înseamnă să fii om, adică nu vierme. Iar ca să fii om înseamnă în primul rând să nu uiţi nici o clipă că eşti om. Iar amănuntul acesta este esenţial. Majoritatea contemporanilor noştri uită că sunt oameni, fie se cred îngeri, fie extratereştri, fie altceva. Dar ce este omul? De regulă la o întrebare ca asta ţi se dau zece mii de răspunsuri şi intelectualii pot să îţi scrie 10 tomuri cu definiţia omului de-a lungul multelor culturi şi civilizaţii care s-au perindat pe faţa pământului. Dar răspunsul este foarte simplu. Pentru un creştin a fi om înseamnă a fi Om cu majusculă, adică a fi ,,om îndumnezeit,,. Pentru aceasta s-a întrupat Mântuitorul şi tocmai acest lucru simplu îl uitaseră civilizaţii bizantini sau poate doar conducătorii lor, dealminteri mari si tari ctitori de biserici şi mănăstiri. Uitaseră că un ,,om îndumnezeit,, nu îşi poate ţine sclavii la nesfârşit, nu poate ucide prizonierii, nu poate alunga un om, fie el barbar, de pe un pământ pe care l-a câştigat prin legile aflate atunci în vigoare. Nu poate face toate acestea pentru că prizonierul, sclavul, barbarul sunt oameni, în primul rând, ca şi el şi au şi ei dreptul la ,,îndumnezeire,, ca şi el.

Dar ca să devii Om trebuie să recunoşti că omul cu ,,o,, minuscul are nevoie de Dumnezeu, deci că omul este limitat şi nedesăvârşit. Ori tocmai această idee simplă şi cu care toţi sunt relativ de acord este combătută sistematic de toată civilizaţia noastră de sorginte umanistă.

Barbarii de lângă noi

Dar barbaria nu ţine doar de trecut ci poate deveni o constantă a vieţii de zi cu zi. De pildă, barbaria anului la români cred că a fost propunerea lui Vasile Blaga de a legaliza prostituţia, pe româneşte curvia, declaraţie făcută în faţa a 200 de doamne democrate la o întrunire a acestora pe litoral. Adică insul acela rotofei, între două vârste, a venit în faţa a 200 de femei elegante, parfumate şi cu nume bun şi le-a cerut să susţină legalizarea curviei cu orice preţ, chiar cu riscul reacţiei negative a Bisericii. Dacă fondul problemei nu ar fi fost atât de tragic, intervenţia lui Blaga ar fi devenit gafa anului şi ar fi devansat cu mult prestaţiile comicului acela britanic, grăsuţ şi libidinos care visa doar femei rubiconde şi odată ajuns în faţa lor făcea o glumă proastă.

Dar orice lege trebuie propusă în faţa celor care au nevoie de ea, aşa că Sabie-târâş trebuia să meargă fie pe centura Bucureştiului, fie în bezna nopţii pe trotuarele capitalei, să adune 200 de curve şi să le facă propunerea. Atmosfera ar fi fost alta, mirosul mai greu, aerul mai rece şi cele 200 de femei slăbănogite, brutalizate, îmbătrânite înainte de vreme, de o tristeţe profundă până la deprimare, îmbrăcate sumar, machiate strident, fără familie, fără soţi, transformate în obiecte de plăcere i-ar fi mulţumit că datorită legii lui vor rămâne veşnic în starea asta, ba mai mult li se vor alătura şi alte multe nenorocite de soartă pentru că ceea ce fac ele se cheamă profesie. De o aşa profesie să aibă parte neam de neamul celor care o propun şi o susţin! Căci curvia a fost şi este sclavie şi a fost respinsă chiar şi de societăţile păgâne şi barbare.

Prin urmare ,,a fi om e lucru mare,, vorba proverbului, dar a fi Om creştin este o sarcină de fiecare zi pe care nu au voie să o uite nici mai marii lumii sau în primul rând ei. Altminteri rişti să devii mai barbar decât barbarii.

[1] Theophanes Confesor, Cronografia, Fontes Historiae Daco-Romanae, II, 1970, p.611

[2] Mauricius, Arta militară,XI, 4, Fontes Historiae Daco-Romanae, II, 1970, p.556.

[3] Ana Comnena, Alexiada, II,Ed. Minerva, Bucureşti, 1977, p. 22

PS. Articolul a fost scris in 2007, dar se pare ca in politica romaneasca nu s-a achimbat nimic

Leave a Reply

Your email address will not be published.