Oameni





OAMENII MEI!

De când lucrez la raportul arheologic pe acest an, constat cât de mult au lucrat muncitorii zilieri de pe şantierul arheologic pe care îl coordonez şi vreau să le mulţumesc. Problema zilierilor e gravă peste tot. Puţini preferă să lucreze la săpături arheologice. Se plăteşte prost, minim pe economie. Dacă adaugi şi condiţiile de climă, praf, meticulozitatea dar şi ritmul cu care trebuie să lucrezi, ochii cât cepele ca să nu scapi un ciob, rezultă că mai bine stai acasă. Dacă mai adaugi şi drumul pe care eu, de pildă, trebuie să îl străbat zilnic până la sit, te lipseşti. Aşa se face că în acest an săpăturile arheologice s-au făcut cu deţinuţi, asistaţi social, ţigani etc. Categorii cu care eu nu pot lucra din varii motive. Timp de nouă campanii am lucrat cu elevi de liceu şi tineri aflaţi între două stagii de muncă pe la oraşe. Copiii, cum le ziceam eu, se obişnuiseră. Mă aşteptau în fiecare an. Cum intra maşină muzeului în sat, dădeau alarma. Intr-o oră erau la mine la poartă. A doua zi începeam lucrul. Aşa am format trei echipe de-a lungul timpului. Unii au intrat la facultate, alţii au plecat la oraşe. Echipa din acest an m-a aşteptat toată vara. Pentru ei acei puţini bani contau. Ce copii buni! Incepeam programul la 5,30 dimineaţa. Ne întorceam pe căldura de foc. Nu lipseau aproape niciodată. Ce le oferă ţara asta? Nimic.

Anul acesta am ajuns la sfârşitul lunii septembrie. Incepuseră deja şcoala. Şi timp de trei zile am căutat oameni în tot satul. 99% erau şomeri dar nici unul nu voia să vină. Fiind un sat izolat, şantierul arheologic e un eveniment. Toţi ştiu ce se întâmplă zilnic. Şi până la urmă s-au urnit. Vasile, care era la a patra participare, mi-a mai adus trei băieţi buni. Directorul şcolii mi-a trimis încă unul. Frezat şi dichisit făcea ochi dulci la fetele din curtea şcolii. A venit din obligaţie. De el s-au mai lipit doi. Dan, Luci şi Cristi s-au transformat în trei zile în Ghenţu, Bilea şi Cristea. Căruţa care la început se deplasa regulamentar cu o doamnă serioasă la bord, a devenit o nebuloasă din care zburau, la propriu, componente. Prezenţa mea era garanţia că nu vor zbura roţile, cum se mai întâmplase. Distracţia n-a durat mult. In echipă a intrat dada Maria, de 65 de ani. S-a aşezat în fruntea căruţii. Cristea scârţâia: ,,Dada e nebună,,. Dada era o personalitate în sine. Vorbea doar ea. Tot timpul. Nimeni nu-i făcea faţă. Nici chiar radioul. Ii bătea pe toţi. Uneori la propriu. Nici chiar Bogdan care avea o meliţă în loc de gură şi care de când căzuse în cap era luat drept prost. Vă asigur că dădea răspunsuri mai inteligente decât mulţi. Au mai venit vreo trei oameni în vârstă. La sfârşitul campaniei deja aveam o dispută între generaţii. La anul voi avea de ales între o echipă de pensionari propusă de dada Maria şi o echipă de tineri condusă de Vasile.

Până la urmă, ne-am apucat de treabă. Primul lucru, să ne facem adăpost. In mijlocul câmpului, la cinci km de sat ai nevoie de o colibă pentru ploaie sau vânt puternic. Am făcut o frumuseţe de colibă rotundă, mare, înaltă, din lemn şi stuf. Am pozat toate etapele de lucru. Pe parul din mijloc fotografia părintelui Arsenie Boca. Era singura care o aveam în agendă în momentul acela. In timpul nopţii, la colibă, veneau căprioarele din câmp. Dimineaţa fugeau speriate.

Apoi a trebuit să îi învăţ să lucreze, să sape, să facă răzuieli, profile, să distingă sedimentele, să aleagă cioburile, să citească axele atunci când întindeam ruletele pentru desen, să tacă, să nu mai înjure non-stop şi pe dada Maria să nu mai îmi povestească zilnic cum furau ei de la CAP pe timpul lui Ceauşescu. In rest, discutam cu toţii de toate, mult, tare, repede, răstit, colorat, cum vorbesc muntenii.

In fine, nu ştiu cum a dat Dumnezeu dar s-a lucrat de minune. Şi rezultatele au fost super.

Aceştia sunt oamenii reali ai României, nici genii, dar nici proşti. Nu mai sunt ţăranii ideali din perioada interbelică dar nici feţele patibulare descrise de Patapievici.

Fireşte că mulţi dintre ei sunt prost educaţi sau dezinformaţi dar aceste lucruri nu sunt esenţiale. Pe toate şantierele pe care am lucrat pot spune că am întâlnit oameni normali şi inteligenţi, poate prea răbdători. De la toţi am amintiri frumoase.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *