Este capabilă prostia să ajungă la putere? Orice om raţional îţi răspunde că nu, deoarece există o serie de mecanisme care promovează inteligenţa. Dar întreaga istorie îţi răspunde afirmativ, adică prostia nu doar că poate să ajungă la putere dar poate să împărăţească d-abinelea, să stăpânească regate, să conducă imperii şi chiar să fie apreciată. Se pare că Puterea nu e o valoare care să impună criterii de competenţă ci e doar o treaptă lumească pe care oricine se poate cocoţa, singur sau împins de alţii. Ca de pildă într-o poveste picantă de acum 1000 de ani pe care o vom istorisi îndată.

De regulă, istoria pune accent pe extreme şi astfel s-a conturat o categorie defăimată a liderilor despotici, autoritari, mai nou totalitarişti care întruchipează, de regulă, tot răul unei conduceri. La cealaltă extremă se află eroii şi vitejii, liderii charismatici şi providenţiali, al căror nume se leagă de întemeieri şi ctitorii. Puţini remarcă însă faptul că, în ambele categorii, se află un număr mic de oameni. In cazul României, de pildă, numărul lor este infim. Cine sunt ceilalţi lideri, majoritatea celor care au condus destinele statelor şi neamurilor de-a lungul timpului? Despre o parte dintre ei s-ar putea spune că au fost sub vremuri, de regulă cei cu domnii scurte, fapte mărunte. Dar despre o altă mare parte se poate afirma că au fost artizanii unor mari crize economice sau sociale, declanşate de multe ori după plecarea lor, anunţate sau nu prin acţiuni de protest. Aceştia formează, după părerea mea, o categorie aparte a liderilor spoliatori, adică a acelora care moştenesc un stat puternic şi lasă o epavă, preiau un tezaur bogat şi îl lasă gol. De regulă istoricii nu le dau importanţă pentru că de foarte multe ori este şi foarte greu să documentezi o astfel de domnie a cărei consecinţe se văd d-abia după o perioadă de timp. Alteori, în tumultul evenimentelor, domniile lor trec neobservate şi atenţia istoricilor se îndreaptă spre evenimente mari şi nu spre domnii de rutină. Şi totuşi asemenea domnii există şi sunt chiar numeroase. Care sunt mecanismele care aduc, menţin şi promovează astfel de conducători? Pentru că, de regulă, unii dintre ei au domnii lungi şi culmea… o imagine bună. Poate, cel mai cunoscut exemplu în acest sens este domnia porfirogenetei Zoe, o împărăteasă bizantină din secolul al XI-lea care a domnit aproape un sfert de veac deşi unul dintre cei mai mari bizantinologi o caracterizează drept o persoană ,,blondă, molatecă şi proastă,,. Zoei Doamna i se poate aplica, fără menajamente, eticheta de spoliatoare pentru că despre domnia ei şi a celor patru împăraţi pe care i-a asociat la domnie (trei soţi şi un fiu adoptiv) avem foarte multe date lăsate de Mihail Psellos cel mai bun cronicar al vremii cu un spirit istoric ascuţit. Şi pronia cerească a făcut ca toate aventurile, păţaniile şi stradaniile Zoiei, pentru că în cazul ei nu se poate vorbi de politică, să ajungă până în zilele noastre. Citind viaţa ei, ai un gust amar al nedreptăţii pământeşti. Cum a putut o persoană absolut incompetentă să împărăţească un sfert de veac în timp ce alţi împăraţi capabili, viteji, culţi să fie târâţi în toate mizeriile vieţii şi detronaţi de multe ori prin răscoale sau pur şi simplu asasinaţi?
Eu cred că Zoe a păstrat puterea prin trei mijloace: renumele dinastiei, imaginea personală la care se adăuga un populism ieftin plătit din tezaurul statului şi nu în ultimul rând, prostia omenească. Dar despre mecanismul obscur care a favorizat ascensiunea unor astfel de personalităţi vom vorbi în final.

Un nume cu renume
Cu toate defectele personale care o făcuseră să rămână nemăritată până la 50 de ani, Zoe avea în spate dinastia Macedoneană care ridicase împăraţi puternici şi conferise stabilitate imperiului. E de ajuns să ne gândim la Vasile I, Constantin al-VII-lea, Nichifor al-II-lea Focas şi Vasile al II-lea Bulgaroctonul, care îi întrecuse pe toţi în chibzuinţă, simţ politic şi vitejie. Doar că Vasile al II-lea, din prea multă cucernicie, a trăit ca un monah toată viaţa, fără soţie şi fără copii.Şi aşa tronul imperiului a revenit nepoatei, Zoe Doamna, ocazie cu care au trebuit să o mărite din raţiuni de stat cu prefectul oraşului, Roman Arghiros, obligat să divorţeze de dragul bunului mers al împărăţiei romanilor.Doar că nimeni nu gândise că aşa cum era, leneşă, molatecă şi instabilă, Zoe era o pasională. Şi pasiunile Zoei au zguduit tot statul, l-au slăbit, sărăcit şi i-au adus pe barbari până la poalele Constantinopolului. Ca să nu mai spun că în timpul domniei celui de-al treilea soţ, Constantin al IX-lea Monomachos (1042-1055), a avut loc şi marea schismă de care Biserica Creştină suferă şi acum.
Singura concluzie este că mare belea este un om pasional în fruntea unui stat şi că ereditatea, clanul sau partida din care face parte devin o poveste în faţa combinaţiei letale de putere, pasiune şi prostie. Iar personalităţi ca Zoe ne fac să ne uităm de 10 ori în viaţa personală a unui om de stat înainte ca acesta să provoace daune iremediabile.

Puterea imaginii

Cu toate astea în societatea bizantină Zoe avea o imagine bună şi la propriu şi la figurat. Dacă ar fi trăit acum, Zoe ar fi fost poate regina modei, parfumurilor şi cosmeticelor. Erau singurele ei îndeletniciri care o făcuseră să arate mereu tânără în rochiile uşoare, care stârneau furori în palat. Şi apoi părea atât de umană în aventurile ei galante încât poporul o admira pentru sinceritatea şi lipsa de etichetă. Se purta ca o prinţesă din poveşti copleşind pe câte unul cu aur în timp ce pe altul îl trimitea la moarte pentru cine ştie ce gest. Părea aeriană… dar nu era, dacă ţinem seama că asupra ei planează morţile ciudate ale primului ei soţ şi a sebastei Sclerena, amanta oficială a împăratului Constantin al IX-lea. Şi tot ea a fost aceea care a exilat-o pe Teodora, sora ei mai mică dar total diferită de ea, într-o mănăstire spre a fi călugărită. Şi cu toate acestea Zoe părea o persoană total dezinteresată de putere, toate căsătoriile ei fiind motivate de faptul că ea singură nu era capabilă să conducă, părând să joace rolul unei femei slabe. Însă, cu excepţia primului soţ, ceilalţi doi împăraţi au fost ridicaţi de pasiunea Zoei pentru ei. Ceea ce înseamnă că nu era o femeie slabă ci doar o inconştientă care a folosit puterea pentru a-şi ferici propria viaţă. Iar banii care curgeau şuvoi din tezaurul imperial lăsat plin de predecesorul său i-au cumpărat liniştea la palat şi bunul renume. Şi nu doar atât, chiar şi tronul dacă ţinem seama că a fost un moment când a fost înlăturată, aşa cum vom arăta mai jos. Iar de o imagine care să sfideze timpul s-a ocupat şi ultimul ei soţ, Constantin al IX-lea Monomahos care a ridicat Biserica Sf. Gheorghe (unde se află acum Patriarhia de Constantinopol) într-o formă nemaiînchipuită pentru acel timp după ce poruncise de mai multe ori să fie demolată când se afla aproape de stadiul final, motivând de fiecare dată că nu era ceea ce dorea. Rezultatul a fost o biserică enormă în care aurul, pietrele scumpe, mozaicul acopereau pereţi întregi, înconjurată de grădini minunate, bazine şi fântâni arteziene, crânguri suspendate şi locuri pentru scăldat. Doar că, în timp ce împăratul se ocupa de ctitorii nemuritoare, patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului şi papa Leon al IX-lea desăvârşeau ruptura dintre cele două Biserici, moment rămas în istorie ca Marea Schismă. Doar că cei doi suverani erau departe de Hristos iar credinţa Zoei se limita la a se ruga la o icoană care îşi schimba culoarea şi care susţinea ea, îi răspunde astfel, prin culori diferite, la întrebări. Adică, Zoe Doamna era dusă rău! Însă poporul se mulţumea să îi vadă la biserică şi să povestească faptele creştine ale împăratului care ştergea datoriile unor datornici la fel ca în pilda evanghelică. Dar aceia nu erau datornicii lui personali ci dregători corupţi care furaseră din banii armatei.

,,Unde este ea, singura femeie cu suflet nobil şi cu chip minunat?,,

Strigau isterizate nişte grupuri de femei pe străzile Oraşului. Ce se întâmplase? Mihail al –V-lea Calafat, nepotul celui de-al doilea soţ al Zoei şi fiul adoptiv al acesteia, şi-a dat seama cam cine cântă în palat, aşa că a exilat-o pe împărăteasă în insula Prinkipos şi chiar a călugărit-o. Nu ştim pe ce s-a bazat Mihail. Poate pe simpatia pe care poporul a arăta acestui fiu de biet calafagiu în port, sau poate pe sprijinul unchiului său, eunucul Ioan. Nu se ştie însă cum, măsura a stârnit răscoală mare în Constantinopol şi dacă la început nişte femei alergau jeluind-o pe împărăteasă, apoi s-a stârnit un val uriaş care a măturat tot neamul lui Mihail. Cum toată lumea ştia ce însemna o răscoală în Bizanţ, cei doi, împăratul Mihail şi unchiul său, deghizaţi în pelerini rătăcitori s-au refugiat la mănăstirea Studion unde s-au ascuns în altar, înconjuraţi de o mulţime care aştepta o poruncă. Şi porunca a sosit. Şi atunci s-a întâmplat un lucru barbar. Pentru că cei doi se agăţaseră cu mâinile de picioarele Sf. Mese au fost traşi afară cu forţa. Ca gestul să nu împieteze sf. Locaş, călugării au intervenit şi după ce au primit asigurări că cei doi nu vor suferi nimic i-au predat trimişilor imperiali şi mulţimii. Doar că, nu departe, celor doi li s-au scos ochii şi au fost abandonaţi în stradă.
Zoe a fost readusă pentru a domni de astă-dată alături de sora sa Teodora. Soluţia s-a dovedit a fi temporară. Zoe s-a căsătorit a treia oară.
Izbucnirea şi desfăşurarea răscoalei ne dovedeşte o manipulare perfectă a mulţimii, care nu putea fi operată decât de la palat, ceea ce înseamnă că Zoe nu era decât un vârf frumos şi inofensiv al unui aisberg uriaş de politică şi corupţie care tulbura din adâncuri împărăţia romanilor. Aşa se face că dacă peste jumătate din împăraţii bizantini au murit în temniţă sau otrăviţi, Zoe a murit de bătrâneţe, fără nici o zbârcitură pe faţă, la cei peste 70 de ani ai săi. A lăsat un imperiu slăbit, dezbinat şi un tezaur gol. O dată cu ea s-a stins şi dinastia Macedoneană, fondată de acel energic şi viclean ţăran ajuns intendent la cai şi apoi împărat care a fost Vasile I, o dinastie care a condus 190 de ani Imperiul Roman de Răsărit.

Realitatea care bate ficţiunea

Admir la americani ideea de a face filme inspirate din realitate care uneori este mai incredibilă decât oricare ficţiune. Domniile unor împăraţi ca Zoe par incredibile şi pun sub semnul întrebării multe din părerile noastre despre conducători. Rezultă că orice individ cu bani şi clică, lipsit chiar şi de cele mai elementare calităţi manageriale, chiar şi prost, poate conduce până şi un imperiu. Realitatea este cruntă dar exemplele există pentru toate epocile istorice, ceea ce înseamnă că povestea noastră nu a fost un accident bizantin.
Că povestea s-a petrecut în Bizanţ , lucrul se datorează poate împletiturii politice ciudate la care ajunsese Imperiul Roman de Răsărit în evul mediu timpuriu. Cert este că împăraţii bizantini cum îi numim noi azi se considerau singurii împăraţi legitimi ai anticului Imperiu Roman, refuzând uneori să recunoască domniile unor împăraţi barbari din Occident.

Cauza ar fi un sistem politic ciudat, un hibrid

La acea dată noua Romă cum era numit Constantinopolul preluase toate prerogativele, legile şi îşi asimilase întrutotul vechile canoane romane. Astfel că tradiţia republicană, a intervenţiei poporului în treburile statului era încă vie şi manifestă chiar şi în condiţiile noii ordini imperiale. Senatul roman şi-a avut de la bun început un mare palat pe cel mai mare bulevard al oraşului. De asemenea succesiunea ereditară nu a fost niciodată un criteriu pentru bizantini, fiind considerat apt pentru funcţia supremă de împărat orice om cu reale aptitudini militare. Astfel că înlăturarea împăraţilor care se întorceau înfrânţi din bătălie era curentă. Ori aceasta tot o tradiţie romană era, ca şi grija împăraţilor de a da poporului ,,pâine şi circ,,.
Şi totuşi în cadrul acestui imperiu cu instituţii romane se dezvoltase aşa numitul palat imperial, care nu era un simplu palat ci mai degrabă era, după opinia unor istorici, un oraş în oraş, înconjurat chiar cu ziduri. În acest mic oraş găseai palate, biserici, ateliere, închisori şi absolut toate categoriile de servicii precum şi o mulţime, uneori nejustificat de mare, de oameni. Or, după părerea noastră acest ,,palat imperial,, era de certă tradiţie orientală şi permitea un soi de autoritarism. Combinate savant cele două tradiţii, romană şi orientală permiteau manifestări politice din cele mai diverse.Aşa se face că orice era posibil fără a fi ilegal. Doar că aceste multe posibilităţi politice permiteau şi ascensiunea spoliatorilor, aceşti lideri fiind în acest caz o defulare a defectelor unui sistem politic preluat în virtutea unor tradiţii istorice şi neadaptat realităţilor specifice fiecărei perioade istorice. În acest sens liderii spoliatori sunt emanaţiile unui sistem politic defectuos.

Dar mai sunt şi alte cauze
Fireşte că explicaţia de mai sus este una posibilă dar judecând lucrurile în profunzimea timpului istoric, gândul ne duce la o explicaţie din tărâmul atât de puţin cunoscut al teologiei istoriei. Astfel că, dacă analizăm raporturile dintre istoria profană şi istoria spirituală manifestate la un moment dat într-un timp istoric anume constatăm că de multe ori istoria profană este doar reflectarea istoriei spirituale iar lucrurile sunt şi mai complicate când vine vorba de creştinism al cărui scop este mântuirea. Şi se pare că mântuirea nu este doar o problemă individuală a fiecăruia ci implică o responsabilitate colectivă, faţă de întreaga comunitate creştină. Citez ,, Prin toate fibrele sufletului său, omul e prins de comunitatea istorică în care trăieşte, de cetatea sa, de civilizaţia care dă vieţii lui substanţă şi formă. Conştient sau nu, participă la istorie şi are un rol,, . De aceea, noi credem că prostia poate ajunge la putere în acele vremuri în care individualismul prevalează faţă de responsabilitatea colectivă (în sens creştin). Cu alte cuvinte când se pierd războaiele pe tărâmul spiritual istoria profană înregistreaza şi ea înfrângerile ei.
Emilia Corbu

Bibliografie selectivă.
Guglielmo Cavallio. Omul Bizantin, Polirom, 2000
Mihail Psellos, Cronografia, (Un veac de istorie bizantină, 976-1025), Polirom, Iaşi, 1998.
Charles Diehl, Figuri bizantine, I, Bucuresti, 1969.
Henry I. Marrou, Teologia istoriei, Institutul European, 1995