OMUL-IDOL

OMUL – IDOL
E duminică. Creştinul se duce la Biserică. Omul-idol stă acasă, se sărbătoreşte singur, îşi jertfeşte o cratiţă de mâncare şi câteva ore la televizor. Se odihneşte. De mâine, la muncă. Are de răsturnat lumea cu fundul în sus.
Fac parte din acei oameni fericiţi de Dumnezeu să aibă, prin natura profesiei, acces la trecut, cu tot ce înseamna acesta, evenimente, ideologii, cultură. Cu alte cuvinte, pot face comparaţii, pot defini mai bine termeni pe care cei de azi tind să-i reformuleze, cum ar fi acela de cultură. Nimeni nu mai ştie azi ce înseamnă cultură şi asta pentru că societatea noastră nu mai produce cultură, ci doar consumă inclusiv… cultură.
Comunismul a reuşit performanţa demonică să distrugă cultura tradiţională românească (azi o mai vedem la muzeu), să distrugă intelectualitatea interbelică şi prin ea cultura elitelor, să distrugă orice persoană- eveniment (ca să-l parafrazez pe Ovidiu Hurduzeu). Ce a pus în locul lor? Nimic. Cu alte cuvinte a produs omul- idol, acefal, care se reproduce acum în copiii lui, omul preocupat de ce se întâmplă de la gât în jos, adică de legături, de stomac (care a dezvoltat o întreaga industrie), de muncă fără cap, de drumeţii (picioarelor trebuie să le dai o utilizare). Fireste că omul nou simte nevoia să-şi exprime starea în creaţii literare, teatru, etc. Şi ce constatăm? Că aceste creaţii exprimă starea în care trăiesc-confuzia, teama, izolarea. Dar mai pot fi numite creaţii acele lucrări care exprimă accidentul din lume? Eu zic că nu.
Creaţia adevărată relevă ordinea originară a lumii. Toată poezia şi proza de după cel de-al doilea război mondial, culminând cu perioada de după revoluţie, exprimă starea unui om fără darul cuvântului (stilul îmbârligat şi exprimarea neclară), fără vedere (nu poate accede la esenţe, se zbate în aparenţe), care se deplasează împleticit spre ideologii salvatoare, aflate mereu în mişcare. Cu alte cuvinte, omul nou arată ca un închinător la idoli, despre care se spune în Psalmii lui David, că ochi are dar nu poate vedea, urechi are dar nu poate auzi, picioare are dar nu poate umbla, nu vor grăi cu gura lor (am citat din memorie). Doar că această stare e ca un blestem de vreme ce, se spune tot acolo, că ,, asemenea lor să fie toţi cei care îi fac pe ei,,.
Cultura contemporană exprimă doar drama omului fără Dumnezeu şi aproape nimic din ea nu va rămâne în istorie. Singura soluţie ,,Întoarcerea la Hristos,, formulată fără echivoc de Ioan Ianolide, sau măcar recunoaşterea demnă pe care un împărat anticreştin, Iulian Apostatul, a rostit- o pe patul de moarte ,,M-ai învins, Galileene,,!

Emilia Corbu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *