DESTINUL PECENEGILOR

CUM POT MURI SI MARI POPOARE (II)

Trădarea fratelui

Deşi pecenegii au manifestat mereu unitate în jurul conducătorului totuşi sub presiunile externe, la mijl. sec. XI, două triburi din cele treisprezece îndrăznesc să susţină un alt conducător, pe Kegen. Aflaţi în evident dezechilibru de forţe, cele două triburi ( belermanii şi pagumanii) se refugiază în Imperiul Bizantin. Pentru un timp au stat în Balta Ialomiţei iar descoperirile de la Vlădeni-Popina Blagodeasca localizată la 4 km de Baltă, ilustrează probabil acest moment. După ce primesc acceptul Imperiului Bizantin li se dau trei cetăţi în Dobrogea şi misiunea de a apăra graniţa de pe Dunăre. Kegen se botează în Dunăre împreună cu o parte din oamenii săi. Cam din aceeaşi perioadă încep să fie menţinante la Dunărea de Jos, trei căpetenii pecenege Satza, Sestlav şi Tathos. Poate acestui episod paşnic se datorează şi gestul pecenegului Galinas care în confruntarea bizantino- pecenegă de la Diakene salvează viaţa comandantului bizantin Kekaumenos, arhonte al cetăţilor şi regiunilor de la Dunărea de Jos, pe care l-a scos din luptă şi îngrijit atunci când acesta a fost grav rănit. Pentru că spune cronicarul, Galinas ştia ce om era acela când era comandantul fortăreţelor.

Bizantinii primind pe cei 20000 de oameni ai lui Kegen şi-au atras furia celor 800000 de oameni ai lui Tirach, care îl acuză pe Kegen că face descinderi în teritoriile natale, răpeşte copii şi femei pe care îi vinde ca sclavi în Imperiu. Bizantinii au întărit paza pe Dunăre. Sub pretextul pedepsirii lui Kegen, toate cele 11 triburi conduse de Tyrach, care grupau 800 000 de oameni se îndreaptă spre Bizanţ. Era prin anul 1048. Au trecut Dunărea pe gheaţă, pe la vest de Silistra, când flota bizantină nu putea interveni şi s-au apucat de jaf.
Confruntarea cu o armată creştină… şi cu un stat- maşină

Orice s-ar spune despre Bizantini, un lucru este sigur, când simţeau primejdia se aşterneau cu toţii pe post şi pe metanii cu împăratul în frunte. Armata bizantină pornea la luptă cu steaguri, icoane şi preoţi şi uneori toţi soldaţii erau obligaţi să ţină post chiar şi în timpul confruntărilor.

Nu ştim care a fost pregătirea spirituală bizantină la apariţia pecenegilor dar ştim că în sprijinul bizantinilor alături de care lupta şi Kegen cu oamenii săi, a venit şi o molimă devastatoare care a decimat rândurile inamice. In cele din urmă Tyrach a fost obligat să capituleze. Din acest moment până în anul 1090, marţi 29 aprilie, pecenegii au bântuit prin Imperiu, primind anumite teritorii pe care mai niciodată nu rămâneau, încheind alianţe, învingători sau învinşi, buni mercenari sau trădători. O agonie de aproape 50 de ani în urma căreia au fost striviţi de administraţia bizantină, de armată, de alianţe, de tot ce însemna maşinăria unui mare stat.

Ultima bătălie

In anul 1090 o armată pecenegă se pregătea să atace oraşul Chirovachi (azi loc. Kiucuk-Cekmadie din Turcia). Impăratul Alexios I Comnenul a luat 500 de oameni şi s-a dus în oraş. Insă a constatat că are forţe prea puţine faţă de pecenegii care puteau trimite 6000 de oameni numai după hrană, în împrejurimi. Bizantinii atacau scurt în momente propice după care se retrăgeau. Şi pe când împăratul se ruga la Dumnezeu fiind din ce în ce mai îngrijorat, în ajutorul Bizantinilor au venit 40000 cumanii de la nordul Dunării, 5000 de munteni ( identificaţi de istorici cu vlahi din Balcani) şi 500 de celţi ai contelui de Flandra, aflaţi în Nicomedia.

La apusul soarelui armata bizantină a început rugăciunea care a durat până târziu după miezul nopţii, punând în lăncile lor torţe sau făclii, de luminau tot cerul şi spune Comnena ,, Rugile făcute de armată au ajuns, fără îndoială, la cer, sau, mai bine spus, la Domnul Atotputernic[12],,.

A doua zi pe dealul Lebunion pecenegii au dat ultima lor luptă. In zori ,, când cele două armate au ajuns faţă în faţă, s-a putut vedea un măcel cum nu a mai pomenit nimeni vreodată,,. Se lupta aproape fără încetare de vreme ce sătenii din satele din jur îşi încărcau măgăruşii cu burdufuri cu apă şi duceau soldaţilor bizantini.

Pecenegii aveau cu ei, ca de obicei, tot avutul, femeile şi copii. Cu toţii au fost ucişi. Bătălia a încetat seara. ,,Când soarele s-a apropiat de asfinţit şi toţi sciţii ( pecenegii.n.n.) au căzut pradă sabiei- o repet- împreună cu copii şi mamele lor, în timp ce o mulţime dintre ei au fost luaţi prizonieri, împăratul a poruncit să se sune încetarea luptei,,.[13] Doar că nici acea mulţime de prizonieri nu a supravieţuit. In timpul nopţii, soldaţii bizantini i-au omorât pe toţi, temându-se de numărul lor

( aproape fiecare soldat avea în grijă treizeci de prizonieri). Impăratul s-a mâniat când a auzit aceasta pentru că deşi erau prizonieri ,, erau şi ei oameni,,.

Pecenegii care au mai scăpat cu viaţă au fost colonizaţi în zona Moglena.

Dar acest popor nu a dispărut într-o zi, la 29 aprilie 1090. Atunci a murit gloata care mai rămăsese din el. El au murit încet, cu fiecare greşeală, cu fiecare trădare, cu fiecare frate vândut sclav în Bizanţ, cu fiecare întoarcere la stepă şi nu la părinţi şi cu fiecare jertfă adusă idolilor în plin mileniu creştin.

Pecenegii nu au avut nici o viziune politică adaptată timpului pe care îl trăiau, nu au avut lideri politici pe măsură şi acest lucru îl demonstrează cu prisosinţă foştii lor vecini din Asia şi care sunt actualii noştri vecini în Europa, mă refer la bulgari şi unguri. Pentru că Asparuh a trecut Dunărea cu 20000 de bulgari şi numele lor e purtat azi de o ţară, Tirach a trecut cu 800000 de pecenegi şi-au umplut cu leşurile lor dealul de la Lebunion. Bizantinii nu pot fi acuzaţi de nimic, s-au purtat la fel cu toţi barbarii. Pentru toţi aveau acelaşi tratament: creştinare, stipendii, un loc în care îi colonizau. Insă în timp ce ţarii bulgari şi regii maghiari au aplicat nişte măsuri aproape de neînţeles atunci de confraţii lor, pecenegii s-au încăpăţânat să fie ce-au fost întotdeauna. Au plătit cu viaţa. Noi nu contestăm că genele unora din ei mai pot să rătăcească şi azi prin ADN-ul unor indivizi din Balcani, dar ei nu vor mai fi niciodată ce au fost, un mare popor.

Testul pe care l-au avut de trecut popoarele sosite în Europa acum o mie de ani nu a fost gloria ci însăşi existenţa lor. Bulgarii şi ungurii au înţeles, pecenegii nu. Şi niciodată stepa nu a mai tremurat sub copitele cailor lor.

Emilia Corbu

Fig. 1. Războinic peceneg ( Reconstituire de R. Oltean, SC.Art. Historia SRL)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *