DESPRE SUFLETUL RUSESC


Port popular taranesc din regiunea Samara (foto:Emilia Corbu)

Chiar şi în zdrenţe Rusia impune. Deşi isprăvită, puterea ei fascinează. Să fie acesta efectul principiului internaţional al echilibrului de forţe, o consecinţă a necesităţii existenţei în spaţiul asiatic a unei contraponderi între o Chină ideologică şi o Indie imprevizibilă? Nu ştim. Cert este că Rusia a străbătut o istorie paradoxală, uneori smerită, alteori înălţătoare, combinând natural spiritul asiatic cu cel european, spiritul slav cu cel nordic.Că a existat un spirit rusesc o dovedesc nu doar epocile faste sau nefaste prin care au trecut ruşii până la aventura comunistă, ci şi evenimente din cele mai diferite, din care vom povesti trei din istoria timpurie a ruşilor. În acele vremuri ruşii erau un popor ,,fără glorie,, nici mai tare, nici mai mare, aflat la un nivel similar popoarelor slave, adică sub standardele civilizatei lumi bizantine.

Am ales un moment de pace, unul de război şi un altul de căutări spirituale.

Toate laolaltă ne dau un portret care seamănă tulburător cu cel de azi. Toate trei s-au petrecut în secolul X d. Hr., pe când lumea arăta ca în poveşti.

O călătorie din Rusia la Constantinopol cu luntrile dintr-un singur trunchi de copac

Pe la anul 952, împăratul Constantin al VII-lea scria o carte de învăţătură pentru fiul său Romanos[1]. Cartea se voia un îndreptar de taină în conducerea împărăţiei şi înfăţişa cunoştinţele pe care basileul le avea despre popoarele din jurul împărăţiei romenilor precum şi sfaturile bune de ştiut de un tânăr, care culmea, credem că nu s-a nevoit să citească o pagină. Nu a avut când. S-a prăpădit prematur după patru ani de petreceri cu Teofana. Singura ispravă a celor doi împăraţi îndragostiţi au fost patru copii din care unul va deveni celebrul Vasile al-II-lea Bulgaroctonul, care cu siguranţă a consultat şi mica enciclopedie politică al bunicului său, în care se vorbea de ruşi, pecenegi, turci, bulgari, hersoniţi, iberi, arabi, croaţi, sârbi, slavi şi multe alte neamuri cu nume exotice şi obiceiuri ciudate.

Interesant este că, în timp ce la turci, arabi, pecenegi împăratul insistă pe valenţele militare ale acestora, la slavi pe modul de viaţă şi ocupaţii, la ruşi ne povesteşte un lucru aproape neînsemnat, dar care dacă l-am analiza în adâncul lui am constata că, de fapt, e mai semnificativ decât multe altele. Împăratul ne vorbeşte doar despre ,,ruşii care vin din Rusia în Constantinopul cu luntrile lor dintr-un singur trunchi,,. De fapt ruşii aveau un tratat comercial cu bizantinii şi în baza acestuia veneau cu mărfurile lor până la Constantinopol. Cât de mult puteau aduce? Cam cât încapea într-o luntre. Acum să fim serioşi, dacă bizantinii aveau nevoie de produsele lor ar fi trimis vase comerciale sau s-ar fi folosit de cetăţile bizantine din Crimeea. Părerea noastră este că era un fel de tratat binevoitor pe care bizantinii îl încheia cu unele cetăţi pe considerentul că dacă acelea nu îşi vând marfa, nu au cu ce trăi. O grijă care s-a pierdut în politica de azi. Oricum ar fi fost, ruşii priveau cu mare respect tratatul. Drumul pe care îl parcurgeau cu luntrile lor dintr-un singur trunchi de copac pline de puţina lor marfă era atât de dificil încât înţelegem de ce cărturarul împărat l-a consemnat în cronici.

Ruşii porneau spre Constantinopol în primăvară după ce cumpărau de la slavii meşteri în prelucrarea lemnului vestitele luntrii dintr-un singur trunchi de copac, cioplite în timpul iernii în munţii cei înalţi. Aşa că ruşii din Novgorod, Smolensk, Visegrad, Cernigov şi Teliuţa se adunau în oraşele Kiev şi Sabatas de unde porneau în lunga călătorie în jos pe râul Nipru. O călătorie pe parcursul căreia treceau şapte praguri (cataracte), uneori cu luntrile în spate. Un drum care, deşi pe apă, străbătea mai multe ţinuturi din care cele locuite de pecenegi erau cele mai periculoase, aceştia facându-şi un obicei de ai ataca la trecerea pragurilor când ruşii împovăraţi cu marfă şi cu luntrile în spate nu se puteau apăra. De pildă când treceau al patrulea prag numit Aifor debarcau şi trăgeau la uscat. Coborau tot calabalâcul, bagaje, robi în lanţuri, puneau luntrile pe umeri şi care cu bagaje, care cu funii mergeau şase mile pe uscat, fără să închidă un ochi de frica pecenegilor până treceau în partea de dincolo a pragului. Apoi punând luntrile pe fluviu mergeau mai departe[2]. Şi aceea nu era cea mai periculoasă trecere. Urma vadul Crarion care era lat doar cât un hipodrom ne spune cronicarul. Cu alte cuvinte ruşii în luntrile lor erau în bătaia săgeţilor pecenegilor care preferau să îi atace tocmai la acest loc îngust şi jos. Şi după ce treceau de cele şapte praguri ajungeau în insula Sf. Grigorie (azi, Berezan) unde aduceau jertfă, se odihneau câteva zile şi îşi reparau luntrile. După care călătoria lor continua intrând pe mare. Cum reuşeau să parcurgă această călătorie absolut copleşitoare? Printr-o strânsă solidaritate. Dacă marea arunca o luntre pe uscat, debarcau toate să o scoată la liman şi să o apere de atacatori.D-abia în părţile Mesambriei se săvârşea călătoria lor ,, plină de necazuri şi frică, şi grea şi anevoioasă,,.

Ruşii care ajungeau cu marfă la Constantinopol beneficiau însă de prevederile tratatului şi erau primiţi la Sf. Mamas. Primeau pâine, vin , peşte, carne, fructe şi li se pregăteau băi de câte ori voiau[3]. La întoarcere îi aşteptau aceleeaşi primejdii.

Un aliat care vine musafir şi rămâne gazdă

Un moment interesant din perspectiva mentalităţii ruseşti a fost prezenţa lor temporară la Dunărea de Jos, cu ocazia unei alianţe vremelnice încheiate cu Imperiul Bizantin. Impăratul Nichifor Phocas (963-969), ocupat fiind cu frontul oriental, a solicitat intervenţia prinţului de Kiev, Sviatoslav, pentru înăbuşirea unei răscoale bulgare. Ruşii au venit, au înfrânt răscoala după care au refuzat să mai plece, încurajaţi poate şi de situaţia creată de asasinarea basileului. Au stat un an, doi, trei şi chiar se hotărâseră să rămână definitiv. Scrisoarea lui Sviatoslav către mama sa Olga, în care descrie bogăţia zonei şi hotărârea lui de a rămâne să cnezească peste cele 80 de oraşe danubiene, este celebră în istoriografia epocii. Spunea el ,,Nu-mi place să trăiesc în Kiev, aş vrea să stau la Dunăre, în Pereslaiaveţ, acolo este centrul ţării mele. Acolo se adună toate bogăţiile: din Grecia aur, vin şi diferite fructe; din Boemia şi Ungaria argint şi cai; din Rusia, blănuri şi ceară şi miere şi sclavi,,[4].

În consecinţă, în anul 971 noul împărat, Ioan Tzimisches a venit personal în fruntea armatei bizantine să alunge pe foştii aliaţi, veniţi oaspeţi şi rămaşi gazdă. Au avut loc confruntări în mai multe cetăţi, dar bătălia finală s-a dat la Durostorum (azi Silistra) unde se afla Sviatoslav cu greul oastei. Războiul este descris cu lux de amănunte de Leon Diaconul, participant direct la bătălii[5]. Nu intrăm în amănunte. Ruşii au pierdut războiul. S-a dovedit că nu aveau cavalerie şi era de ajuns să intre în luptă ,,Nemuritorii,, corpul cavaleriei de elită, ca ruşii să se retragă. Şi nu doar atât. Nu aveau nici omenie. Inainte de confruntarea cu bizantinii, omorâseră 300 de căpetenii ale populaţiei locale de teama de a nu fi trădaţi. Astfel că nu au beneficiat nici de sprijinul localnicilor. Şi nu ştiau nici cu cine luptă. De două ori unul din lăncierii de elită ai împăratului, viteazul Anemas, s-a strecurat printre rândurile ruşilor până în preajma lui Sviatoslav, şi a doua oară l-a rănit grav, cu preţul vieţii sale însă. Şi când a apărut flota purtătoare de foc medic, ruşii temându-se de soarta luntrelor lor au cerut pace. Atât se poate spune despre ruşi, că luptau pedestru cu mare vitejie, cu răcnete de luptă şi înaintau cu curaj.

Pacea s-a încheiat pe Dunăre. Prinţul Sviatoslav a venit într-o luntre, trăgând la vâsle împreună cu tovarăşii săi. Purta o cămaşă albă, curată, simplă la fel ca a celorlalţi, părul lung pe spate şi un cercel în ureche. A vorbit în picioare din mijlocul bărcii cu împăratul care venise pe malul Dunării aurit din cap până în picioare şi înconjurat de suită. Diferenţa era copleşitoare. Lăncile aurite ale împăratului luau lumina soarelui. A fost o întâlnire între două culturi. Impresionantă, însă. Mai târziu ruşii se revendicau a fi ,,a treia Romă,,.

Sviatoslav nu a mai ajuns niciodată la Kiev. Alţi aliaţi ai romeilor, pecenegii, i-au atacat pe calea de ape, la trecerea acelor vestite praguri, crezând că se întorc cu pradă, aşa cum îi vestise bizantinii.

O creştinare motivată estetic

Şi totuşi acest popor atât de puţin civilizat pe atunci ne-a lăsat o mărturie de profundă cultură. Poate sunt singurii care l-au recunoscut pe Hristos dintr-un spirit estetic nativ. Cronicarii epocii mărturisesc că deşi primiseră propuneri de a trece la mahomedanism, mozaism şi creştinismul latin, ruşii au preferat creştinismul bizantin după ce trimişii cneazului Vladimir (fiul lui Sviatoslav, de care am pomenit mai sus), au asistat la o liturghie în catedrala Sf. Sofia. Când au auzit muzica înălţătoare care învăluia întreaga catedrală, ruşii s-au simţit în cer. Ăsta şi nu altul a fost mobilul care i-a determinat să primească Sf. Botez. Nu apostolii, nu interese politice, deşi acestea poate nu au lipsit ci muzica bizantină. Înălţătoarea liturghie bizantină. Oricum să laşi în istorie o astfel de explicaţie e de-a dreptul poetic. Dar noi suntem convinşi că a fost adevărat. Ruşii erau în stare aşa ceva. Botezul oficial a avut loc în anul 988, punând capăt unui lung proces de infiltrare lentă[6]. Cronicarul spune ca poporul s-a botezat cu bucurie după ce Vladimir dăduse un ordin fără echivoc. Fiecare avea de ales între botez şi dizgraţie. Pătrunderea creştinismului în mediul rusesc nu a fost simplă dar nici presărată cu lupte fratricide ca în alte locuri. În lupta de la Durostorum din 971, cronicarul povesteşte că ruşii se incinerau şi practicau sacrificii umane[7], menţionate şi de Nestor în istoria unui vareg creştin[8]. Ruşii aveau o religie bine înrădăcinată. Patosul credinţei lor a fost transferat mai târziu în creştinism, dar şi superficialitatea cu care poporul a fost botezat.

Fireşte că mai sunt şi alte multe momente care relevă un popor complex, puternic şi simplu, de caracter nordic dar schimbător şi instabil precum culorile stepei asiatice. Un popor care are darul de a crede cu uşurinţă tot şi a pune patos în ceea ce crede. Credeau că pot face comerţ cu bizantinii şi chiar reuşeau, credeau că pot stăpâni fără luptă şi au încercat. Nici o raţiune nu le stătea înainte. Ei cred că sunt o mare putere şi chiar se menţin. Poate acest spirit e cel care impune azi, mai mult decât meschine aranjamente politice. A crede că eşti cineva e uneori la fel de important cu a fi cineva.
Emilia Corbu

[1] Constantin Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru fiul său Romanos, Ed. RSR, Bucureşti, 1971.

[2] Ibidem, p.19

[3] Cronica lui Nestor, Izvoarele Istoriei Românilor, vol. VII, Bucureşti, Ed. Bucovina, 1935, p. 50.

[4] Ibidem, p.73.

[5] Leon Diaconul, Istoria, Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Ed. Academiei RSR, 1970, p.681

[6] Andrei Bădărău, Creştinarea ruşilor în contextul relaţiilor bizantino-slave în secolele IX-X, httpŞ//teologie.com.md/biblioteca/studii.

[7] Leon Diaconul, op.cit., XI,6, p.691.

[8] Nestor, op. cit., p.82

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *