Se vorbeste în istoria laica de o crestinare “prin sabie”, cum au fost, de pilda, cea a ungurilor si cea a bulgarilor. Desi, fara o analiza temeinica, conceptul a fost primit ca atare si opus “crestinismului prin cuvânt”. Noi, românii, facem, de regula, parada cu acest botez primit direct de la Apostolul Andrei, uitând ca nu doar Botezul, ci faptele te fac crestin.

Daca cercetam mai bine atât învatatura crestina, cât si istoria unor crestinari “prin sabie”, constatam însa ca asa ceva nu exista. Scopul principal al crestinismului este schimbarea nu a lumii, pe care o poti schimba prin sabie, ci a fiecarui om în parte.
Este drept ca exista un moment anume când conducatorii unui popor iau decizia admiterii crestinismului ca religie de stat si se purcede la un botez pe scara larga, dar acest lucru nu trebuie confundat cu crestinarea propriu-zisa, care înseamna catehizare, credinta manifesta si o rezidire a omului.
Apare, de asemenea, un moment când crestinismul se confrunta direct cu pagânismul, care în esenta este foarte agresiv. Cei care îsi închipuie, precum renascentistii, ca pagânismul înseamna doar culte animiste cu aer ecologic si zeite din marmura alba se înseala. Pagânismul autentic cu greu îsi lasa prada. “Crestinism prin sabie” nu exista, deoarece vrajmasii crestinismului nu sunt din carne si oase.
Dar confuzia “crestinismului prin sabie” continua sa supravietuiasca chiar si în mintea unor confesiuni crestine care l-au aplicat, din pacate, spre nenorocirea lor. Si, ca sa îmi argumentez opinia, voi evoca doua personalitati jertfelnice, dragi mie, si anume Tarul bulgar Boris-Mihail, cel care la 864 a declarat crestinismul ca religie a primului Tarat Bulgar, si Constantin Filosoful din Tessalonic, inventatorul alfabetului chirilic si a slavonei ca limba culta si prin care au cunoscut Evanghelia neamurile slave.

Tarul Boris-Mihail sau crestinismul pe linie de stat

La sosirea lor în peninsula balcanica, pe la anul 684, bulgarii vechi erau pagâni, nu pentru ca nu ar fi auzit de crestinism, doar bizantinii aveau misiuni în toata Asia si fiii hanilor bulgari îsi desavârseau pregatirea la Constantinopol, ci pentru ca asta era alegerea lor. Istoria lor, de la statutul de clienti sau federati ai Imperiului Bizantin, pâna la acela de tarat, este destul de lunga si presarata cu multe campanii militare atât spre Avaria, cât si spre teritoriile bizantine de la sud de Balcani. S-ar putea spune ca pâna în momentul crestinarii lor, bulgarilor le mergea bine si Tarul Boris a mostenit un tarat mare si o pozitie puternica. De aceea, nu cred ca se poate spune ca decizia crestinarii a fost una politica. Mai degraba, Boris a fost uimit de civilizatia bizantina si de cultura – pe care a legat-o, poate, de crestinism. S-a documentat foarte bine cu privire la noua învatatura atât la bizantini, dar si la latini, dat fiind ca Taratul Bulgar se învecina cu francii pe Dunarea Mijlocie si avea cu ei alianta militara. Boris voia o Biserica autonoma si un patriarh pentru bulgari, ceea ce în acel timp era imposibil, principiul pentarhiei fiind respectat cu strictete. Poate de aceea chiar si dupa ce primise Botezul de la un episcop bizantin, Boris continua corespondenta cu Papa de la Roma, pe care îl întreba de la chestiuni teologice si de organizare bisericeasca, pâna la cele de vestimentatie. Chiar daca întrebarile lui pareau banale, nu trebuie sa uitam ca în vremea aceea formalismul era în floare. De pilda, latinii se împiedicau de tot felul de amanunte. Mai târziu, erau ofensati ca barbatii cumani, chiar si dupa crestinare, continuau sa poarte parul lung împletit în cozi. De aceea, credem noi ca optiunea lui Boris pentru crestinismul rasaritean a fost în deplina cunostinta de cauza si nu influentata de prezenta flotei bizantine, asa cum uneori se sugereaza, iar calugarii greci din Bulgaria s-au bucurat de toata consideratia Tarului.
Botezul bulgarilor a fost spectaculos. Boris a avut ca nas de botez pe împaratul Mihail al III-lea, careia îi va purta numele. Mai multe familii aristocratice i-au urmat exemplul. Dar nu toate. La putina vreme, clanurile bulgare vechi s-au rasculat împotriva noi religii. Prestigiul lor în societatea bulgara era mare. Doar ei facusera un stat mare si puternic. Poate de aceea reactia lui Boris a fost atât de violenta. Rascoala este înfrînta în sânge. Pedeapsa aplicata rasculatilor este crunta. Au fost decapitate 22 de capetenii aristocratice bulgare cu tot cu copii lor.
Cât timp s-a aflat pe tronul tarii, Boris a luat toate masurile pentru consolidarea noii religii, prin construirea de manastiri si prin cresterea numarului de preoti bulgari, dar si prin acceptarea misionarismului în limba slavona. Si azi se pastreaza ruinele catedralei din Pliska – mai mare decât orice catedrala contemporana din România. Ca dovada a bunei sale credinte, spre batrânete s-a retras la una din manastirile ctitorite, pentru a-si petrece restul vietii în rugaciune. De la Botez trecusera aproape 40 de ani si totul parea sa fi intrat într-un fagas firesc. Însa, zeii nu mor, sunt doar uitati sau ignorati si cine crede ca un popor poate fi crestinat pe linie de stat se înseala. Fiul sau Vladimir readuce pagânismul reînviat de aceeasi aristocratie conservatoare bulgara. Situatia este atât de dramatica încât Boris leapada haina monahala si apare în capitala Pliska, devenita cuibul pagânismului. Reface rândurile crestinismului si Boris se ridica înca o data împotriva propriului popor. Pedeapsa este pe masura. Tarul Vladimir este orbit si prin acest handicap nu va mai putea urca niciodata pe tronul tarilor la care avea dreptul prin nastere.
Poate fi numita înfrângerea rascoalei bulgare ca “un crestinism prin sabie”, de vreme ce a fost înfrânta chiar de bulgari? Vad, mai degraba, o ultima zvâcnire a pagânismului. Poate fi banuit Boris, care a jertfit lumina ochilor întâiului sau nascut ca ar fi acceptat crestinismul din interese politice? Nu cred. Sa nu uitam epopeea razboinica a Tarului Simeon, cel de-al treilea fiu al lui Boris, care a dovedit ca Bulgaria înca mai avea suficiente resurse militare încât sa ridice mari probleme bizantinilor.
Istoria ne arata ca nici dupa aceasta tragica înfruntare pagânismul bulgar nu a fost învins. O generatie mai târziu, va lua forma ereziei bogumile. De ce toate acestea? Raspunsul care îmi vine la îndemâna e unul acuzator. Ma tem ca misionarii bizantini s-au bucurat de toata deschiderea statului bulgar, realizata cu atâta jertfa de Boris, dar au uitat ca învatatura trebuie raspândita prin cuvânt, de la om la om, fiecarei generatii si ca o manastire este doar o faclie în noapte, dar nu si în suflete.
Anul acesta, pe 2 mai, s-au împlinit 1100 de ani la nasterea în ceruri a Sf. Boris- Mihail, care pentru mine ramâne icoana ideala a conducatorului care a pus mai presus de interesele statului sau personale, izbavirea sufletelor supusilor sai.

“Constantin Filosoful din Thessalonic, barbat cu viata apostoleasca”

Cneazul Rastislav, conducatorul slavilor din Moravia Mare a solicitat o misiune bizantina pentru crestinarea moravilor. Nu pentru ca acestia nu ar fi avut acces la crestinism, doar misionarii franci controlau zona, ci pentru ca Rastislav voia sa cunoasca învatatura mântuitoare pe limba lor. Or, bizantinii mai încercasera, fara succes, sa realizeze un alfabet protrivit limbii slave.
Împaratul încredinteaza noua misiune consilierului patriarhal Constantin, un savant, lingvist, poliglot si filosof. Prestigiul sau era atât de mare încât tot el fusese trimis sa atraga pe kazari la religia crestina. Vechi prieteni si aliati ai bizantinilor, kazarii reusisera sa opreasca ofensiva araba purtatoare a islamismului prin sabie, pe linia muntilor Caucaz. La vremea aceea stapâneau întinsele stepe de la nordul Marii Negre si unde activau mai multe misiuni bizantine. Dar kazarii trecusera în frunte cu haganul si toata nobilimea la iudaism. De alminteri, au fost singurii dintre toate neamurile turanice care au reusit o asemenea isprava, cu consecinte nebanuite. De aceea, credem ca relatarea conform careia în Crimeea, la Nordul Marii Negre, Constantin a învatat limba ebraica si samarineana, în efortul sau de a contraataca ofensiva iudaica, este verosimila, doar prezenta rabinilor evrei în Kazaria este atestata documentar. Si tot în Crimeea a verificat compatibilitatea limbii slave, pe care o cunostea, cu limba rusa. Se spune chiar ca misiunea la kazari a lui Constantin ar fi fost legata de rusi, tinând cont de faptul ca a avut loc imediat dupa asediul acestora asupra Constantinopolului. Or, crestinarea rusilor era o prioritate pentru bizantini.
Revenind la noul “proiect slav”, Constantin, ajutat de fratele sau mai mare, Metodie, a studiat mai multi ani dialectul comunitatilor slave din Macedonia si pe baza lor, a unor alfabete vechi (unele la limita dintre magie si alchimie) si a celui grecesc, a creat un nou alfabet cunoscut sub numele de glagolitic. Ba mai mult, a inventat o serie de substantive si adjective abstracte care lipseau din limba slava, dar care erau necesare pentru transmiterea corecta a învataturii. A pus astfel bazele slavonei ca limba culta.

Evanghelizarea slavilor
Înarmati cu carti si traduceri ale Evangheliarului si sfintelor slujbe, cei doi frati au plecat, pe la anul 866, sa predice crestinismul la slavii din Moravia, pe limba lor. Misiunea a durat 20 de ani, pâna la încetarea lor din viata, timp în care Metodie s-a întors o singura data la Constantinopol. De la început misiunea s-a bucurat de succes si, desi alfabetul nou-creat se dovedea a fi prea complicat si reclama modificari, slujbele în limba slava i-a impresionat profund pe moravi. Doar ca ” dracul pentru patrafir nu toarce”. Teritoriile locuite de moravi ajunsesera sub stapânirea principilor germani, care ocroteau clerul franc si german – adepti ai teoriei trilingvismului, conform careia Evanghelia trebuie propovaduita doar în latina, greaca si ebraica. Mare erezie! Dupa primii trei ani de misiune, cei doi frati merg cu discipolii lor la Venetia, pentru a hirotoni preoti slavi. Sa nu uitam ca cei doi erau, la acea data, mireni. La Venetia însa au fost întâmpinati de clericii revoltati ca se predica Evanghelia în limba pagâna a slavilor. Pledoaria lui Constantin împotriva trilingvismului, de care nici nu se auzise în Bizant, este înaltatoare. Tot de la el aflam de amploarea misionarismului bizantin: “Caci noi stim multe noroade ce au o scriere si îl slavesc pe Dumnezeu fiecare în limba sa. Se stie deci ca astfel sunt armenii, persanii, abasgienii, iberii, sogdienii, gotii, avarii, turcii, hazarii, egiptenii, sirienii si înca multi altii”.

Interventia Romei
Pentru ca dezbaterile de la Viena tindeau sa devina un sinod, cei doi misionari sunt invitati la Roma si, pentru a pune capat disputelor, papa Adrian al II-lea a binecuvântat cartile în limba slavona aduse de grupul de misionari. Dar gestul lui nu a fost urmat de nici un alt papa. Ceilalti au condamnat slavona ca erezie. La Roma, Constantin se îmbolnaveste si moare la numai 42 de ani, nu înainte de a îmbraca haina monahala sub numele de Chiril. Fratele sau, Metodie, va continua misionarismul în limba slavilor, sub o presiune tot mai mare a clericilor germani, care nu s-au sfiit sa-l întemniteze si chiar sa îl biciuiasca, desi acceptase hirotonia din mâinile papei (sub a carui jurisdictie se afla teritoriul în care activa), devenind primul episcop al Bisericii Slave.
Dupa moartea lui Metodie, cei 200 discipolii ai lor vor fi condamnati sub acuzarea de erezie. Unii au fost întemnitati si de ei nu se mai stie nimic. Altii au fost vânduti ca sclavi într-o piata din Venetia, unde i-a gasit un demnitar bizantin si i-a rascumparat de la negustorii evrei. Au fost trimisi la Constantinopol si împaratul Vasile I a platit rascumpararea lor. Prin acesti misionari marturisitori, slavona gonita din Moravia se va extinde doar în teritoriile care tineau de Patriarhia de Constantinopol, adica în Bulgaria, Balcani si Europa Centrala.

Dainurea alfabetului chirilic

Alfabetului i s-au adus noi modificari si i s-a dat numele de chirilic, în amintirea creatorului sau, eruditul monah Chiril. Dar izbânda latinilor a fost de scurta durata. Teoria trilingvismului, cu toata încarcatura sa eretica, a fost pentru clerul german o bomba cu efect întârziat. A explodat la Reforma, rupând pentru totdeauna unitatea bisericii latine. Amestecul principilor germani se mai simte si acum când vorbim de o Cehie catolica si de o Slovacie ortodoxa.
Asadar “crestinismul prin cuvânt” este singura cale de raspândire a Evangheliei. Daruirea unor mari oameni politici ai timpului nu poate înlocui catehizarea fiecarului membru al comunitatii crestine în parte, adica misionarismul propriu-zis. Iar exemplul bizantinilor, care antrenau în efortul misionar carturari mireni, ar trebui sa dea de gândit si ortodoxiei contemporane. De asemenea, trebuie sa tinem cont ca orice eroare în transmiterea învataturii cum a fost teoria trilingvismului se poate razbuna.

Emilia Corbu
publicat in Rost, nr. 58, dec. 2007